În zadar alerg pământul,

În zadar mă ostenesc,

Chipul tău în tot minutul

Înaintea mea-l privesc.

Tu eşti raza vieţii mele,

Eu pe tine te iubesc,

Pentru tine cat mărire,

Pentru tine pătimesc.

Ah! iubito, către tine

Eu m-am prins cu jurământ

Să-ti păstrez a mea iubire

Şi-n viaţă, şi-n mormânt.

Peste marginile lumii

Soarta de m-ar depărta

Gândul meu va fi la tine

Şi în veci nu te-oi uita.

Iată-ma acum aproape

Lângă tine-înger ceresc!

Vin din lume, de departe,

Ca să pot să te-ntâlnesc.

Şi să-ţi zic încă o dată

Că tu eşti al meu odor,

Şi pe sânul tău, iubito,

Să trăiesc, să cânt, să mor!

Această traducere fost-a ea făcută de însuşi Coradini sau de altul careva, nu se ştie, dar ceea ce se poate constata din volumul Les Chants du Danube este că autorul avea scânteie poetică. Mai multe din bucăţile cuprinse în el se deosebesc prin o inspiraţie puternică: precum acele intitulate à Rome, Rome au poète, à Napoleon etc.; altele iar prin o vie simţire de patriotism, precum acele à la Moldavie, la patrie, altele iar prin un lirism plin de emoţiune şi de fantezie.

Venirea tânărului poet în ţară a fost bine primită de toţi, fie bătrâni sau tineri, şi ideile sale liberale au adus un util concurs propagandei întreprinse de junimea din anul 1840. În timp de şapte ani cât a stat la Iaşi, Coradini a compus multe opere în versuri şi în proză: balade, poezii diverse, romane, maxime, însă toate aceste manuscripte s-au pierdut împreună cu dânsul, după ce intrarea ruşilor în Moldova, la 1848, l-a obligat a se depărta din ţară. De atunci nu se mai ştie ce au devenit poetul şi bagajul său literar.

Ultima dată ce am avut mulţumire a-l mai vedea a fost în toamna anului 1848, la Visbaden, unde l-am întâlnit în treacăt. În urmă, toate cercetările mele nu au izbutit a afla adevărul în privirea lui. Diverse vuiete au circulat despre dânsul: că ar fi murit la Napoli, că ar fi plecat în Rusia în calitate de secretar al unei prinţese, că ar fi devenit fotograf şi s-ar fi stabilit la Tobolsk etc.; însă nici una din aceste veşti nu s-a adeverit. Ne rămâne dar trista alternativă de a considera pe Coradini ca pe un român cu totul pierdut pentru noi, fără a se şti măcar în care colţ de pământ se află mormântul său, şi totodată profunda regretare de pierderea preţioaselor sale manuscripte.

Geanta lui Moş Cosma

Mos Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu ştiu de mai trăieşte încă) un bătrân ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cu barbă şi plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeţ, dar înţelept, cu graiul vesel şi dezmierdător. El locuia din copilărie la Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma Vioară, căci era lăutarul nunţilor şi al horelor şi purta pretutindeni cu el o mică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele împreună cu nişte hrisoave de o veche răzeşie pierdută prin judecăţi. Acest instrument primitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară nepreţ uită, care plătea milioane în ochii mei, şi acea comoară era memoria rară în care se păstrase mulţime de cântece bătrâneşti, balade, legende, tradiţii istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal.

Moş Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mirceşti, trimis de un fost servitor al meu, care îmi cunoştea gusturile, şi care se aşezase de trei ani în munţii Vrancei. Acea vizită neaşteptată am considerat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecut cu el mi-au amintit frumosul timp al tinereţii, pe când am cutreierat o parte de munţi şi de văi ale Moldovei pentru descoperirea tezaurului de cântece poporale ce s-au publicat la Bucureşti. L-am ţinut două săptămâni cu mine, dându-i de mâncat şi de băut, dăruindu-l cu haine şi cu bani, şi primind de la el o colecţie de balade şi de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescris din fugă în vreme ce el mi le-a cântat. În toată dimineaţa, ne aşezam la umbră şi îi ziceam în glumă:

— Moş Cosma, ce mai ai în geantă?

— Multe! cuconaşule; îmi răspundea unchiaşul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun; cu cât scoţi din el, cu atât el dă apă mai multă şi mai limpede.

Şi apoi, acordându-şi vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce, deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui creştea, creştea, fără ca să mă pot sătura de frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse, altele cam ştirbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă. Trebuie să le curăţ, să le dau forma şi lustrul lor primitiv, să le coordonez precum am făcut cu cele publicate până acum; şi mărturisesc că perspectiva acestei lucrări îmi produce aceeaşi mulţumire ce trebuie să o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub culorile afumate ale unei pânze lepădate un tablou de al lui Rafael. Însă ce-o fi devenit Moş Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi au devenit cenuşă! Iată una din sculele genţii lui:

STROE PLOPAN

Sus pe muchea dealului

Merge-n voia calului

Un bujor de Căpitan,

Căpitan Stroe Plopan

Care poartă buzdugan.