Guessler făcu un semn, strejarul purcese în galop.

— O! ştiu că măria ta ai bune gânduri, domnul meu, dar ce vei să faci cu copilul meu?

— Vei vedea, zise Guessler, înturnându-se şi puindu-se la vorbă cu scutierii (écuyers) şi strejarii ce îl întovărăşea.

Wilhelm stătu pe locul unde era, cu fruntea plină de sudori, cu ochii holbaţi, cu pumnii închişi.

Până-n zece minute strejarul s-a întors aducând pe copil pe oblâncul sălii, pe urmă, ajungând lângă Guessler, l-a pus jos.

— Iată micul Walter, zise strejarul.

— Bine, răspunse guvernorul.

— Copilul meu, strigă Wilhelm. Copilul s-aruncă în braţele lui.

— Mă chemai, tată? zise copilul, bătând în palme de bucurie.

— Cum de te a lăsat maică-ta să vii? murmură Wilhelm.

— Ea nu era acasă, era numai fraţii şi soră-mea. O! lor le a fost tare ciudă; au zis că mă iubeşti mai mult decât pe dânşii.

Wilhelm oftă, strângându-l în braţe.

Guessler privea astă scenă cu ochi strălucinzi de bucurie şi de fierozitate; pe urmă, după ce dete vreme inimilor tatălui

Şi fiului să se deschiză:

— Legaţi copilul de cel copac, zisă el, arătând un stejar care era în ceealaltă margine a pieţii.

— Pentru ce? strigă Wilhelm, strângându-l la sân.

— Pentru ca să-ţi arăt că, pintre strejarii mei sunt arcaşi, care deşi nu au numele tău, ştiu îndrepta o săgeată.

Wilhelm deschise gura ca cum n-ar înţelege, măcar că gălbineala feţii lui şi picăturile de apă ce-i şiroia pe frunte arăta că pricepuse.

Guessler făcu un semn, oamenii de arme s-au apropiat.

— Să-mi legi copilul, ca să cerci iscusinţa soldaţilor tăi! Oh! nu ispiti aceasta, guvernorule, căci Dumnezeu nu te-a lăsa.

— Să vedem, zisă Guessler şi înnoi porunca.

Ochii lui Wilhelm străluciră ca ai unui leu, să uită împrejurul său ca să vază de nu era vro trecătoare deschisă pentru fugă, dar era încungiurat.

— Dar ce mă vor ei, tată? zise micul Walter speriat.

— Ce te vor fătul meu? ce te vor? Oh! tigri cu chip de om! Vor să te omoară.

— Şi pentru ce, tată? zisă copilul plângând, eu n-am făcut nimărui nici un rău.

— Călăi, tâlhari, ucigaşi, strigă Wilhem scrâşnind din dinţi.

— Aide, sfârşaşte! zise Guessler.

Soldaţii s-au aruncat pe el şi i-au smâncit copilul. Wilhelm s-aruncă la picioarele calului lui Guessler.

— Domnul meu, îi zise el, încleştând mâinile, domnul meu! Eu sunt care te-am ofensat apoi dar pe mine trebuie să mă pedepseşti, domnul meu, pedepseşte-mă, omoară-mă; dă pe acest copil maicei sale.

— Eu nu vreu să te omoare, strigă copilul, debătându-se în braţele arcaşilor.

— Domnul meu, urmă Wilhelm, femeia şi copiii mei vor lăsa Elveţia; îţi vor lăsa casa mea, ogoarele mele, se vor duce să cerşitorească din oraş în oraş, din casă în casă şi din colibă în colibă, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţă p-acest copil!

— Este un chip să-l scapi, zise Guessler.

— Care? strigă Tell, sculându-se. Oh! care? spune, spune degrabă, şi dacă aceea ce voieşti a cere de la mine este în puterea unui om, o voi face.

— Nu voi cere nimic care să fie peste putinţa ta.

— Ascult.

— Un glas zisă dinioarea, că tu erai un aşa iscusit vânător, încât ai putea săgeta la depărtarea de o sută cinzeci paşi un măr pe capul copilului tău.

— Oh! acela era un glas blestemat şi socoteam că numai Dumnezeu şi eu l-am fost auzit.

— E, bine! Wilhelm, urmă Guessler, daca te vei pleca a-mi da astă dovadă de adresă, te iert pentru că nu te ai supus poruncii mele, ca să te închini astei pălării.

— Nu se poate, domnul meu, nu se poate, cum să ispitim pe Dumnezeu?