"Trebuie să fug de ea... trebuie să fug de ea... căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic... dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gândire cu gândire, bucată cu bucată din creierii mei s-ar muia sub sărutările ei... Ah! și cum știe femeia asta a săruta... te trec fiorii... cu fiece sărutare mori, spre a învia și a muri din nou sub o alta... Dac-aș fi fost îmbrăcat în cuirasă de fier și m-aș fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atât de zdrobit ca sub îmbrățișările ei. Întradevăr parecă s-a lipit de mine și mi-a supt prin toți porii ei sângele din carne, sucul din nervi, puterea din mușchi... E teribilă femeia aceasta sau, mai bine, demonul acesta..."

Astfel, obosit de orgia sufletului său, se-mbrăcă, se uită în oglindă... O umbră viorie îi colora fața... era vânăt de palid ce era... Dar astfel era și mai frumos de cum fusese vodată... "Sărutarea ta* de dimineață, sărmanul meu Angelo, zise el zâmbind cu tristețe... să sărutăm această gură care nu mai este vergină..." El s-apropie și sărută chipul lui propriu din oglindă...

Deși era cald în casă, mâinile erau reci și degetele supte, încât aprinse într-o ceașcă de porțelan spirt de viorele, ca să-și încălzească mâinile la flama vânătă-roșie... Ieși în grădină să se primble prin cărările ninse, pin arborii desfrunziți cu ramurile-ncărcate de omăt și-i părea c-a fost bolnav... îi părea că e un reconvalescent ieșit pentru prima oară din camera lui de boală... Şi se sorea în soarele de iarnă și parcă eternul părinte al vieții îl umplea de sănătate și-mprospătare... "Nu! Nu! nu voi s-o mai văd..." El vedea în ziua caldă de iarnă copii jucându-se pe strade și aruncându-se* cu mingi de omăt... chicot, râs, veselie... Toată natura naivă și bucuroasă că trăiește, numai el întunecat, nefiind bucuros de viața lui, el cu naivitatea lui pierdută, cu ochii adânci, cuminți, însă fără de speranță... "Şi se zice că nu e fericire-n lume", murmură el. O fată rumenă și grasă, într-o scurteică blănită și cu mâinile-n muf, trecu de brațul unui tânăr, chicotind, surâzând din când în când cu șireție, uitându-se c-o galișă voioșie și pe ascuns în fața companionului ei... ochii ei căprii erau viață, bucurie, naivitate... "Ah! gândi el și-i privi... cum nu am tinerețea lor sufletească... cum nu sunt ca ei... fericiții!"

Spre sară veni de Lys să-l ia din nou...
— Nu mă mai duc... nu voi s-o mai văd...
— Nu vei mai vedea-o, îți promit...
— Atunci... atunci, haide! După ce-i legă ochii, ei ajunseră iarăși cu sania în curtea descrisă deja. Coborâră scările în subteranele Amicilor întunericului... De Lys îl lăsă singur... El își luă legătura de la ochi... Se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru... Un cămin de marmură roșie, cu foc, o oglindă-n perete... covoare moi pe jos, o masă c-un sfeșnic de argint, două jilțuri cu sprijoane nalte...

Cezara intră...
— De Lys m-a mințit, îi zise el cu imputare, iartă-mă... dar n-am vrut să te mai văd...

Ea era foarte tristă...
— Bine, bine, înțeleg simțirea ta... vrei o fericire calmă, pe care eu nu sunt în stare a ți-o da... simți că amorul meu obosește... dar cine-ți spune să mă iubești... Din contra, dacă vrei eu îți aduc în brațe îngeri de copile... blonde, lacrimi de aur... căci eu sunt servul tău... eu sunt un demon, o crezi asta? zise ea-ntunecată, trebuie s-o crezi până ce ești încă liber de a te desface de mine... până ce nu e prea târziu... căci nu voi să te-nșel asupra viitorului tău... te vei usca sub suflarea mea ca o floare desrădăcinată în arșița soarelui de vară... Trebuie s-o știi. Îți trebuiesc angeli? Voi ști să seduc angeli pentru tine... numai să nu te dezguste...

Un zâmbet de nespusă și sântă fericire trecu pe buzele lui... Ea făcu o mină de scârbă și dispreț când văzu acel zâmbet... Ea cetea din expresia feței toată cartea sufletului omenesc...

— Ţi-aduc îndată ceea ce voiești... un angel... De Lys, zise ea deschizând ușa, exemplarul nostru de crin, care de ieri oftează după Angelo...

În acest interval Cezara se uită-n oglindă ca să-și compuie fața. După un moment se puse-n fotoliu... Niciodată Angelo nu văzuse atâta bunătate și blândețe exprimată pe un chip de om ca acuma-n fața ei... Era îngerul milei ș-a îndurării...

El se uită mult în fața ei, apoi se-ntoarse și se uită în jăratic... astfel încât nu-l puteai vedea de spata naltă a jilțului... Ușa se deschise și el auzi un glas dulce și molcom, auzi foșnind lin o haină de gaz, auzi atingând picioare mici și ușoare covorul moale...

— Bună sară, Cezara, zise ea c-o copilărească veselie... El se uită îndărătul scaunului... Cezara păstrase încă expresia de nespusă gingășie, complezență și bunătate care și-o compusese lângă oglindă...

— O, Lilla! Copilul meu! vino-ncoace la mama ta să te sărute... Ce frumușică ești... ești un înger... un boboc de roză... cum să te numesc numai... spune-mi cum ai dormit...

— Ah! n-am putut dormi... Nu mi-a putut ieși din minte... știi tu cine... nu! nu spun numele...

— A... A... An...
— Nu... mă trădezi mie însăși... Şi-mi părea că-i țiu capul în mâini... părea că-ngenunchease naintea mea și mă uitam în ochii lui... și mă uitam... și mă uitam... și parecă m-aș fi uitat vecinic...

Angelo asculta zâmbind.
— Ş-apoi știi tu... îmi părea că și el se uită la mine... Ah! cum? Nu știu cum... Ce să-ți spun... Astfel ațipeam numai și vise vii treceau pe lângă ochii mei... Ah! cum aș fi în stare să-l iubesc... parecă i-aș săruta mâinile dacă mi-ar permite...

— Dar dacă el ar ști că tu-l iubești... dacă el te-ar iubi asemenea, îngerașule!

— Nu spune, o, nu spune... Ah! nici gândesc la asta... știu eu că nici gândește la mine: o sărmană fată proastă...

— Dar, vezi tu, tocmai asta iubește el în tine, zise Cezara cu glasul plin și moale... naivitatea ta... el ar vrea să desfășuri acele foi ale inocenței spre a se uita în bobocul de roză, în înțelesul acestor nerozii dulci de care ești în stare să spui o mie pe zi... și fiecare gentilă, fiecare interesantă... Câte enigme i-ai dat tu asară de ghicit, de-și sfarmă capul cu ele... Tu nu știi puterea ta, tu guriță de roză ce ești! sau ești șirată, te faci că nu știi!

Elli râse cu glăsciorul ei de argint...
— O, eu știu că sunt frumușică, zise ea înecată de plăcere, știu că plac... dar zău, ți-o jur, Cezara... nu știu că el mă poate iubi... Ochirea lui era așa de rece pentru mine... pe când eu... eu aș fi murit ca să-l sărut o dată...

— Mă duc să-l chem... zise Cezara râzând și bătând din palme de bucurie.

— Nu, nu, nu! te rog! Cezara, pentru D-zeu...
— Spune că-ți pare bine dac-ar veni...
— Nu... zise ea afirmând cu capul.
— Zi că-l iubești.
— Nu! zise ea plecându-și capul pe piept și jucându-se cu colțul șorțului...

— Mă duc, mă duc... o guriță, îngerașule... Elli o sărută cu gura plină, cu gratitudine... Cezara ieși și-nchise ușa cu cheia după sine...

Angelo și-ntoarse jilțul spre ea...
— O, d-le! zise ea speriată și toată pudoarea, toată inocența, o lină indignație, imputare, o lume de simțiri contrazicătoare îi jucau în față...

El îngenunche la picioarele ei...
— Te-ai supărat? întrebă el cu blândețe.
— Da!

— Să ne-mpăcăm dar, vrei?
— Da!
— C-o guriță, așa-i? Ea clătină din cap... Dar el șezu lângă ea... îi prinse capul cu mâna, îi întoarse fețișoara ei roșie, care se uita cine știe unde, drept în fața lui ș-o sărută... El simți că și ea-l sărutase, dar așa de lin, așa de abia mișcat... încât ar fi putut spune că nu l-a sărutat... Ea-l respinse c-o mână de la ea.

— Tu nu mă iubești... știu, Elli... nu mă săruți măcar... Ochii ei se umplură de lacrimi.
— Nici nu mă crezi măcar... zise ea încet.
— Atunci sărută-mă. Ea-și lipi gurița ei de buzele lui... de i se părea că i s-a lipit un fruct copt și dulce de gură... el îi supse o sărutare...

— Ce dulce știi tu a săruta, Elli...
— Ah! n-am învățat de la nimeni... Asta vine așa numai... N-o știu orișicând...

— Atunci de ce te depărtezi de mine... vino ici în brațul meu... O atrase încet pe pieptul lui...
— Ah, uite, zise ea... ce rău îți stă legătoarea la gât!... Ea drese cu mâinuțele ei legătoarea...
— Şi-apoi nu-i nici pieptănat cumsecade, hahaha! și lipsește un bumb de la cămeșă.

— Mi-a căzut în sân, Elli... caută-l. Ea-și băgă mâna-n sânul lui. El o prinse ș-o apăsă pe inimă...
— Nu găsesc, zise ea închizând ochii de roșie ce era... apoi îi redeschise și i se uită c-o cuminte și tristă seriozitate drept în ochi... Parcă vrea să-i zică: "Eram să-ți zic o vorbă grea, dar n-o mai spun".

El îi deschise ei sânii...
— Să caut butonul meu de diamant, poate a căzut între sânii tăi...
— Nu, nu, zise ea apărându-se.
— Iacătă-l, zise el, lipindu-și gura de fragul mărului de zăpadă ce ieșise de sub corset...

Ea se apăra de dezmierdările lui, dar se apăra lin și mai mult pentru că se cuvine... De mult nu mai avea puterea de a-i refuza ceva...

El stinse lumina și un întuneric adânc acoperi suspinul lor de amor. Pe când Lilla și Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atârnau în toate părțile și ei pe jumătate goi dormeau strâns îmbrățișați pe sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă-n mâini în casă și se uită la ei... Ea era palidă, serioasă, tristă... Ţinea în mâna ei un cerșaf alb și mirositor și-l aruncă peste mire și mireasă, apoi se puse-n fața focului și se uită multă vreme în ultimele urme a jeraticului. Ochii ei se umplură de lacrimi... apoi se sculă repede, ridică colțul cerșafului, descoperi capul lui Angelo și-i sărută fruntea:

— Ai să-mi plătești tu asta, copilul meu, ai să mi-o plătești! Apoi ieși din cabinet.

A doua zi Lilla umbla cam pe lângă pereți și nu i se uita nimănui în față... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi și moi în cap și pierduse din demonica lor strălucire.

Ea se-mbrăcase și-i ajută și lui, îi îmbumbă cămeșa la gât, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blândă ca un miel...

— Așa-i că mă iubești, Angelo?
— Mai întrebi... Lilla, erai de mult venită în societatea asta a Amicilor întunericului?...

— Ah! să-ți spun cum... Eu te-am văzut pe tine în saloanele doamnei N. Mi-ai fost recomandat, dar tu te-ai uitat așa, pe deasupra, la mine, mi-ai spus o banalitate și te-ai dus apoi... și eu te urmăream, priveam în vo oglindă ca să te văd în colțul de fereastă în care ședeai... stam seri întregi, plângeam nopți întregi... ah! cum te iubesc, Angelo, zise ea înecându-i fața cu sărutări... Într-o zi s-apropie doctorul de Lys de mine. Se uită în ochii mei cum știe el a se uita — ciudat adică...

"Iubești pe Angelo, d-șoară, zise el cu tonul fără expresie și firesc, cum e felul lui de a vorbi..."

"Nu", zic eu. "Haide-n astă-sară în clubul Amicilor întunericului, dacă vrei să-l vezi..."