— Oh! Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decât umbra mea... Apucă o spadă lungă și-ncepu să manevreze pe lângă oglindă. Şi chipul manevra c-o spadă... "Ieși dar, zise el vânăt de turbare, ieși, umbră, să mă lupt cu tine... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu..."

Oglinda se-ntoarse-n țâțâni și un chip uscat ce era marchizul însuși într-un al doilea exemplar se arătă dintr-un gang înfundat în muri...

Spadele lor se-ncrucișară... amândoi suri... amândoi serioși și tăcuți... Trăsură cu trăsură același om ce se lupta cu el însuși... Dac-ar fi căzut unul din ei... n-ai fi știut care a căzut... Se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieșit din oglindă.

El căzu străpuns drept în inimă... și umbra din oglindă începu a râde... Apoi luă cadavrul... îl aruncă după oglindă... o repezi la loc ca pe-o ușă... șterse sabia de sânge și se puse pe jețul unde cel mort șezuse c-un cart de oră-nainte...

A doua zi sosi o scrisoare de la contele, în care acesta-i reproșa modul cum se joacă cu familia lui și-i trimise actul de donațiune-ndărăt.

Noul marchiz scrise următorul bilet către Dońa Ana:

Iubită Dońa, Sunt, cum știți, un om bătrân și ciudat. Nu-mi plac mulțumirile, asigurările de amiciție și toate aceste forme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simțire... N-am voit a vă face bine ca să-mi fiți mulțumitoare, ci, simplu, pentru că mi-a plăcut a face. Pentru a mă sustrage de la toate mulțumirile ce îmi sunt atât de neplăcute am făcut acel mic scandal. Vă trimit actul de donațiune-napoi... El stă și e valabil...

Bilbao

Avea în mână cheia voinței omenești, putea să producă orice mișcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură... "Va să zică te am în mână, chintesență a mișcărilor istoriei... avere. Tu, reprezentant al puterilor omenești și al puterilor naturii subjugate, atârni de tremurul mâinii mele, atârni de închipuirile capului meu, de dorințele inimii mele... Aide, poeți, descrieți luna, învățați, descoperiți izvoarele gândirii, eu le am toate în acest sunet al aurului... Tot ce căutați, tot ce nu puteți avea, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul "

Curând el avu cel mai frumos palat în Madrid... curând saloanele marchizului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a țării... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mâna pe acea nemărginire de probabilități ce aurul ascunde în el... Aurul însemna castele asupra plângerii eterne a mării, grădinăii de**... cântec de arfă, amanți frumoși... Şi doar acest aur nu costa decât ocheade înfocate și adânci, surâsurile voluptoase a buzelor coapte de tinerețe... undoirea delicioasă a evantaiului în limba mistică a amorului... De ce nu? De ce nu?... Scrisorele parfumate umpleau buchetele marchizului, întinerit de atâta prevenire...

Şi ce frumoasă era Ella...! Ella avea frunte de marmură, cu părul de aur cenușiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase... gândeai că universul înstelat se uită asupra pământului numai de dragul ochilor ei. Şi mâinile ei de crin și umerii ei de zăpadă... Un poem... și totdeauna când trecea pe lângă el... surâdea... Inima lui întinerea la vederea ei... ș-apoi era atât de gingașă... gândirile ei părea c-o leagănă cum aerul mișcat leagănă o trestie... Astfel apărea în hainele-i lungi și albe... un înger al cerului, cu cununa ei de roze... Şi când privea el bogăția lui i se părea că sufletu-i fusese o comoară întunecată unde aurul și mărgăritarele zăceau în întuneric și că o rază de amor, intrând într-acea inimă, ar face să strălucească florile de metal în toată splendoarea și toată conștiința puterii lor... O, Ella! raiul îl puteai visa cu ea... În căldura arzătoare ce acoperea c-o pânzărie diafană câmpiile cu flori, ce desparte oștile norilor, ce lustruiește oglinzile mării eterne, el se visa umblând cu ea de braț... și sufletul ei îi ghicea cugetările... Şi de câte ori trecea pe lângă ea... buzele ei murmurau încet, cu amoră?... captivaîre?... ah! cine ar fi putut-o ști?

Odată, după sfârșitul unui bal, ea ședea pe un colț de sofă... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari străluceau de dulci lumini... pieptul ei se mișca de bătăile inimii... El îngenunche la picioarele-i.

— Ella! zise el lin, mă poți tu iubi... mă iubești tu?
— De mult, de mult! șopti ea abia auzit.
— Tu minți!
— Mint? Ce m-ar fi făcut să mint?
— Poate că stai sub influența magică a averii mele... N-o am... Tot ce am este un milion... Restul s-a risipit de mult. Ei bine... Sunt un om ciudat... Îți dau jumătate din acest milion ca să te pun în libertatea de-a decide asupra inimii tale. Dacă, avută, ... ți-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea ție-n vârstă... spune-o...

Ochii ei fulgerară de indignație.
— Ah... cum poți crede cum că aur, cum că numai interes poate mișca inima mea... Nu, nu! Sunt în stare de-a renunța... dar te voi iubi în veci... Sunt în stare, speriată de această inimă crudă, să fug de prezența d-tale... dar nu sunt în stare să te uit...

— Ella, toată averea mea... milionul întreg... iată-l în acest portofoliu... E-nsoțit de un act formal de dăruire... Îl pun pe masă... mă duc... Nu voi ca prezența mea să te facă să roșești... Nimic... nimeni în lume nu va ști izvorul bogăției tale viitoare... Pură ca un angel, bogată, vei putea să alegi ce vrei...

— O, zise ea plângând, nu s-aseamănă nimic cu această răceală și cruzime de inimă...

El ieși... Ea rămase-n fața portofoliului deschis... Mâinile ei tremurau, ochii îi străluceau c-o lumină avară... Ea băgă portofoliul în sân... Ieși...

Marchizul reintră în odaie.
— S-a dus, zise el încet... O, aur... totuși nu poți orice. Părerea amorului doar... Amorul nu!... Să vedem amiciția... Mâine orașul va ști că sunt un cerșetor... Un cerșetor bătrân înamorat de chipul unui angel...

A doua zi îi veniră o mulțime de scrisori... femeile-și cereau înapoi biletele lor de amor... Amicii se scuzară că nu mai pot avea onoarea etc., etc. ...O istorie veche se desfășură înaintea ochilor lui... Amicii-i deveneau inamici, lingușitorii-l batjocoreau... femeile-l găseau urât și prost... Întunericul cuprinse sufletul lui...

"Părere, părere... Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoștință... o... iubire... Nimic, decât părerea acestora... Cerșetorul se va bucura c-am căzut... găsește o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el... Cei bogați se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber... că femeile și vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plătește așa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorii acestor lucruri... "

El nu dormi multe nopți... era însetat de iubire, și cu aurul pierit dispăruse toate visurile de fericire...

— Le-am plătit ca să mă mintă... Aurul e izvorul fățăriei ș-a minciunii... nimic adevărat. O, amor, amor, șopti el adormind...

Simțea iar nebunia cuprinzându-i sufletul... simțea iar sufletul contrăgându-i-se***... că o noapte întinsă îi învălește simțirea și cugetarea, că lumea încetează împrejurul lui... și în somnul lui mortuar parcă mai simte, ca un sunet de vioară subțire și dulce, vorba: amor... apoi nu simți nimic... nimic...

În mijlocul paraclisului negru și nalt era zidit catafalcul îngreuiet de un sicriu și asupra întregului era aruncat un lințoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur... În noaptea solitară arde o singură făclie... nici un preot nu murmură cu glasul mărunt* rugăciunile morților, numai câte-o rază se fură asupra înălțării mortuare și din formele ce transpar cunoști că sub lințoliu e un cadavru...

Deodată o ușă de spijă se deschide și ăapareî un înalt chip de femeie. Rochia ei neagră foșnește uscat asupra pietrelor bisericii, un fin văl de dantelă îi acopere fața palidă... un bătrân o urmează, cu mina servilă.

— El este dar...? Ah! copilul meu... astfel se sfârșește o viață de om... astfel?

— Ah! princesă, zise bătrânul... cum poate cineva cu spiritul vostru să se-namoreze de un om fără inimă, care desprețuia femeile, căruia moartea-i părea o mântuire... O femeie, doamnă, n-ar fi putut să cuprindă inima acestui om superstițios, mândru, sărac... al acestui nebun, c-un cuvânt...

— Pentru că inima virgină nu cunoaște amorul... Ea ridică colțul lințoliului și descoperi un frumos cap de marmură-nvinețită, un surâs de o nespusă beatitudine era pe buzele lui...

— O, Angelo! zise încet, ai știut tu ce-i amorul, ca să-l disprețuiești...? Ţi-a mângâiat vodată urechea acelea dulci și întunecoase flori ale nopții, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla care gândiri sunt acasă... ale amorului, ale dorinței, ale durerii?... Ah! sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori... dormi! dormi!

Ea pusese mâinile pe fruntea albă și moartă... El surâdea în sicriul lui cu zâmbetu-i mort și sfânt!...

Un sarcasm învioșă buzele bătrânului c-un surâs rece și sceptic... "De-ar fi viu, l-ar omorî... gândi el, i-ar fi o jucărie de o zi... Dar ceea ce nu se poate câștiga... un om mort deja..., o inimă neatinsă, sfântă, de care moartea a avut milă în cazul de față... aici frumoasa mea princesă poate fi sentimentală... Ce batjocură..."

Ea acoperi iar fața mortului... Afară s-auzi zgomot de glasuri... Ieșiră repede și închiseră ușa de spijă după ei... Mortul rămase singur...

— Mă iartă, domnule, că-ți spun, dar în metaforă vorbind, se-nțelege... d-ta nu-mi pari în toate mințile...

— Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss...
— În metaforă vorbind, d-ta vrei să învii morții... Mă iartă, d-le, asta-i contra a orice convențiune...

— În metaforă vorbind, d-ta ești un casap, d-le!
— Dar, d-le, lăsând toate specificațiunile deoparte... un om mort nu poate fi viu... Una și cu una sunt două... unul viu nu poate fi mort... Două și cu două sunt patru... În metaforă vorbind...

Se deschise ușa principală a paraclisului și intrară doi oameni, gesticulând și certându-se...

— Dar omul nu numai că-i mort, dar nici a vrut să trăiască.
— Conced, conced... dar... ce-mi pasă, fapta e că nu e...
— De vrea ori nu vrea... nu vrea ori vrea... nu-ntreb eu de astea... O lumină-ncoace!...

Paraclisul mic se umplu de oameni...
— În metaforă vorbind, omul nu poate fi viu și mort totodată, zise d-nul doctor Dreyfuss.

Celălalt s-apropie, dete lințoliul jos...
— Acasă cu el și-n pat, da nu-n biserică. Popa-și făcu cruce... Dar el luase banii de-ngropare anticipând... Ce-i păsa...