Îngenunche şi el lângă Ioan, care acum, sub influenţa focului ce palălăia mare şi care-i roşea paloarea, începuse a da semne de viaţă.

— Ce să facem? Nu-l mai putem duce înainte — să-l lăsăm iar nu putem.

— Căpitane, acuşi-s aicea! strigă alergând un fecior care venea dinspre împuşcături. Feciorii abia se mai ţin!

Ne scularăm amândoi ca trăsniţi.

— Stăi! zise bătrânul, dându-mă c-un braţ d-o parte şi uitându-se la Ioan, care-şi deschisese ochii lui cei mari şi murinzi, care priveau fără înţeles, ca ochii unui nebun.

— Dă-te-ntr-o parte, Tomo, zise bătrânul, am a vorbi ceva cu fratele Ioan.

El îşi scoase sabia din teacă şi se uita la ea, pe când din ochii lui bătrâni curgeau lacrimi mari.

— Frate Ioane, zise el încet şi liniştit, fă-ţi o cruce. Ioan ăîîşi făcu încet şi cu silinţă multă o cruce. În momentul acela sabia vâjâi prin aer şi capul lui Ioan se rostogoli pe frunzele uscate.

— Nebune! ţipai, îndreptând pistolul spre fruntea bătrânului, ce-ai făcut?

— Ce-am făcut? zise bătrânul, căzându-mi în mâini şi plângându-mi pe piept ca un copil. Ce-am făcut? Dar ce era să fac?

Tremurul său, gemetele sale convulsive, plânsul, cu care era neobicinuit şi care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arăta cum că durerea lui era adevărată. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele păreau că vâjâie deja pe la urechile noastre.

— Aidi! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziţi-vă; să fugim! El acoperise corpul lui Ioan cu frunze şi cu pietre, iar capul lui îl aruncase într-un izvor de-aproape. Ca cerbii speriaţi şi gâfâiţi veneau feciorii din toate părţile.

— Să fugim! Să fugim! strigau toţi şi mă rupseră pe mine şi pe bătrân în fuga lor fără ordine.

Ameţit, turburat, fugeam fără să ştiu unde, până ce prigonitorii ne pierdură urmele, până ce noi ne crezurăm destul de siguri pentru de-a sta şi de-a răsufla.

Ajungând într-un vârf de munte, începurăm a scăpăra din amnare, a clădi care-ncotro câte-un foc uriaş, pe lângă care se aşezară toţi. Toţi erau morţi de oboseală şi cu toate astea trebuie ca cineva să vegheze. Unii îşi legau ranele — cele mai multe uşoare — alţii, cum erau, se întindeau la pământ. M-am propus eu să veghez şi toţi primiră cu bucurie. Bătrânul sta asemenea gânditor şi se uita fix în măruntaiele cele roşii ale focului, ce plesneau în scântei. Feciorii se culcau cu frica-n sân, bătrânul cioplea un lemn; eu singur mă sculai şi, luând lancea, mă depărtai ca să mă primblu prin scheletele de piatră ale stâncilor.

Noaptea era întunecoasă şi rece, gândirile mele erau turburi şi dureroase, astfel încât mă durea capul de ele şi simţeam cum ţeasta nu-mi încăpea creierii mei cei revoltaţi şi siniştri. Să cuget nu mai puteam. Astfel, cu capul arzând, am vegheat noaptea aceea şi, de-mi aduc aminte de ea, e că nu-mi aduc aminte de nimica, afară doar cum că, tâmpit şi nesimţitor, mă lăsasem prada acelei atonii care-nsoţea totdeauna durerile mele.

A doua zi, când soarele de aur ardea din creştetul cerului, pe când voinicii, sculaţi de mult, vegheau asemenea unor vulturi din vârful stâncilor asupra câmpiei, pe când ne-ncredinţarăm că eram siguri de orice urmărire, eu luai un hârleţ de-a umăr şi plecai mereu la vale până-n locul unde murise Ioan. Duşmanii cercetase pe-acolo, însă corpul acoperit ăcuî mormanul de frunze şi pietre nu-l zărise. În arşiţa zilei am început să-i sap groapa. Fruntea şi pieptul îmi ardea cumplit şi cu toate astea picătură de sudoare nu curgea de pe mine. Săpam turbat, ca şi când aş fi vrut să îngrop o comoară. Când fu destul de adâncă, dezgropai corpul fără cap din pietre şi frunze şi-l aşezai încetinel şi cu băgare de samă — ca şi când ar fi mai simţit ceva — în locuinţa cea răcoare şi eternă. Apoi mă dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se răsfrângea pe faţa apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgând, curăţise şi dusese cu sine scursurile de sânge, astfel încât nu rămase decât capul cel blond, palid, c-o faţă albă ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închişi şi cu părul moale plutind şi răsfirat în undele apei. Faţa cea palidă şi slabă părea că surâde. Luai apă în pumni şi-mi spălai alături cu izvorul faţa care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă şi mi-l turnai în sân, care ardea, fundul apei se turbură şi deveni sângerat, mă aplecai pe suprafaţa ei şi sorbii în sorbituri lungi din apa turburată cu sângele lui, apoi băgând amândouă mâinile în izvor, scosei capul lui Ioan şi-l ridicai în lumina soarelui spre a mă uita lung şi cu durere la el. Îl aşezai în mormânt asupra corpului şi, acoperindu-l tot cu ţundra mea, ca şi când m-aş fi temut să nu-l doară bulgării, începui a umplea mormântul cu ţărână. În intervale îmi venea să mă culc şi eu cu el alăturea şi să las să cadă o stâncă de pe marginea gropii peste mine, orăiî gândeam să mă-mpuşc şi eu şi să sfârşesc cu mizeria ce se numeşte viaţă. Pe-o stâncă, departe, sta un român cu flinta-n soare şi păzea privind în nouri. Un vultur, ţinând în căngile lui de aramă o turturică albă zbură asupra capului meu croncănind şi dând din aripi, apoi se-nălţă rotindu-se în sus, în nori, speriat de prezenţa mea. Românul şi-ntinse flinta în punctul cel negru, ce plutea, din aer şi dete foc — atunci, rostogolindu-se prin aer, căzu vulturul cu turturică cu tot în prăpastie.

— Răzbunarea! murmurai eu. De ce să mor pân-a nu-l răzbuna. După aceea am vreme şi de murit şi de trăit de voi vrea.

Împlui groapa cu ţărână, frânsei o ramură verde dintr-un arbor şi-o aruncai peste mormânt — şi, fluierând printre dinţi c-o răceală sinistră, apucai îndărăt la deal.

Ajunsei la castre. Bătrânul şedea trist şi gânditor lângă foc cu picioarele întinse, cu mâna pe frunte. Mă apropiai şi şezui alături de el.

— Ce să facem? zisei eu încet şi răguşit.
— Gândit-am şi-am răzgândit, şopti el, şi pare-mi cum că ceea ce-a clocit capul meu nici dracul n-ar fi putut răscloci. Ei au omorât un copil — pentru că nu eu l-am omorât, bine poţi şti. Decât să-l las mai mort în mâna lor, ca să-l chinuiască şi să-şi bată Joc de el, mai bine l-am scăpat de toate. Nu ştii, Tomo, că chinul trezeşte sufletele omului şi pe murind chiar durerile cele cumplite îl fac să mai trăiască, darmite ce trai? Dar crezi tu poate că eu le-o uit asta... i-o uit sasului, care ne-a vândut ca Iuda pe Domnu Hristos? Am trimis iscoadă pe Niţă-a Floarei, care ştie a vorbi ca ţiganii. El s-a uns cu funingine pe faţă şi s-a îmbrăcat în trenţe — aşa va trece pe la moară să vadă acolo-s încă, orăiî nu-s acolo. Dacă n-or fi, apoi pe desară ne-om duce pe la cumătru-meu sasul, ca să bem cu el câte-o fele de vin în sănătatea dumilor-sale.

S-auzi zgomot de guri între feciori. Ei veneau râzând, ducând ca-n triumf între ei pe Niţă-a Floarei care, desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, cu coatele ieşite prin ţundră, cu genunchii ieşiţi prin cioareci, negru şi slab ca dracu, cu ochii înfundaţi în cap şi cu căciula pe-o ureche, povestea în stil hodorogit şi ţigănesc ce ispravă făcuse la nănaşu-său cel bun: sasul. Dar când fu aproape de noi, ochiul său fulgeră teribil, dar astfel că numai noi îl văzurăm. Era masca râzândă şi comică a unui suflet plin de ură şi răzbunare, faţa ironiza inima, surâsul viclean orăiî prostatec ironiza cu starea sufletului său. Feciorii se depărtară de lângă noi şi el, apropiindu-se, ne povesti încet tot ce aflase. Bătrânul zise feciorilor să doarmă de cu ziua de vor putea, căci la noapte o s-avem de lucru. Niţă culegea de prin iarbă nişte lăptuci, pe care le scurgea în gloanţe mari de mămăligă, pe care apoi le băga în traistă.

Înserase de mult, feciorii dormise — numai eu mă primblam tăcut, capul cuprins ca de-o turbare neştiută, inima plină de-un pustiu cumplit, nemaisimţit. Mai aveam ceva pe pământ? El îmi mai rămăsese, şi el se dusese asemenea. De-aş ăfiî avut frate şi de mi-ar fi murit, cine ştie de mă durea mai mult. Nori cenuşii umpluse cerul; creţi şi nestatornici, ei zburau prin aerul cel cald al nopţii, şi luna cu faţa roşie contrasta cu cenuşa cea lucie a norilor. Voinicii se sculau şi se scuturau de somn; lăncile lor vinete luceau în lună, ţuguiatele lor căciuli le da un aspect eroic şi sinistru.

— Hai, copii! zise tribunul bătrân, azi avem o cină minunată. Avem să mâncăm carne de sas!

Mă-nfiorai auzind, şi cu toate astea nu-mi puteam stăpâni o părere de bine.

Niţă mergea înainte prin întunecoasele cărări de munte. Paşii săi, asemenea acelora a unei pantere, nu răsunau defel pe pietrişul şi prundul cel mărunt şi lesne de răscolit al căilor. Un munte arunca celuilalt umbra lui, cerul gândea nouri, iar stâncile — pocite schelete de piatră — şuierau cuprinse de vânt. Din când în când se rostogolea câte-o piatră, se desprindea câte-o bucată de stâncă şi vuia la vale-n jos. Coborârăm muntele şi apucarăm prin câmpie până ajunserăm la moară. Moara era închisă, doăaîr câinele dezlănţuit urla la lună a pustiu. Vocea lui morţie şi somnoroasă răsuna departe în aerul nopţii. Niţă făcu un semn şi toţi ne tupilarăm la pământ. El merse-ncet înspre câine şi-aruncă de departe gloanţele de mămăligă, pe care câinele le prindea din aer şi le înghiţea cu aviditate. Dar în curând efectul lăptucei începu a influenţa şi el se zvârcolea gemând încet în nisipul de pe marginea râului. Niţă ne făcu semn şi înaintarăm. Pântecele câinelui se umflase ca o tobă şi el suferea cumplit. Unui fecior i se făcu milă şi-i înfipse lancea-n inimă. Ne apropiarăm de moară. Începurăm a pocni în uşă şi auzirăm vocea speriată a morarului:

— Care-i acolo?
— Eu mi-s, baciule, răspunse Niţă cu vocea lui ţigănită.
— Da ce vrei tu acu noaptea? zise el.
— Am să-ţi ădauî o veste rea, baciule; vin mocanii... îi văzui d-ici şi-am venit să-ţi spun, ca să fugi.

Auzirăm cum sasul urcă scările tuşind şi greoi, apoi veni lângă uşă. În momentul când deschise, Niţă îi înfipse mâna în gât, astfel încât sasul, pierzându-şi prezenţa de spirit, scăpase felinarul şi cheia din mână, şi ochii începură a i se-nvârti în cap şi faţa să-i învineţească. L-ar fi gâtuit desigur, dacă bătrânul n-ar fi oprit. Ordonă să-i puie căluşi în gură şi să-l lege. Totul se făcu în tăcere, căci n-avuse timp nici să strige. Ochii bătrânuluii tribun se aprinsese teribil şi ăseî învârteau cu înfricoşare în orbitele lor. Părea că-i palidul şi bătrânul demon al morţii. Argaţii morii, care dormeau, nevasta morarului -toţi fură legaţi.

— Daţi drumul roţilor! strigă acum bătrânul. Roţile începură a se-nvârti şi pietrele morii se-nvârteau durduind şi măcinându-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vâjâitorul zgomot aălî roţilor, ce făceau să spumege apa ce le mişca, moara, ce începuse a se legăna şi trosni în toate încheieturile, întreceau ţipetele cele slabe şi înfundate a celor legaţi. Vro câţiva voinici se suiră pe acoperământul morii şi începură a da cu topoarele în el, zvârlind bucăţile de şindrilitură în apăăî, în care s-acufundau ş-apoi, ieşind, înotau negre ca sufletele înecaţilor. În pod era o butie cu păcură, care fu vărsatăăî pe întreagă întinderea podului. Apoi se aduseră cei legaţi şi se legară ţapăn de grinzile groase care rămăsese din acoperământul devastat. Atunci li se descăluşi la fiecare din cei legaţi gura.

— De ce ne-ai vândut? strigă bătrânul, rece şi teribil, uitându-se cu faţa unei furii de marmură în ochii morarului.

Sasul încremenise şi amuţise de spaimă. Gura lui ănuî mai putea să zică o vorbă... nici de graţie, nici de ură, fălcile i se-nfundase şi tremurau, ochii turburi ca ăaî unui nebun, limba bâlbâia fără să poată modula. Spaima-l amuţise. Femeia plângea amar, feciorii aruncau priviri rugătoare şi sincere pe înfricoşatul demon al răzbunării.

— Dezlegaţi-i pe toţi ceilalţi şi pe femeie şi duceţi-i la ţărmuri, afară de morar — el rămâne-aici.

Într-un moment fură căraţi la ţărm. Ne scoborârăm cu toţii din pod şi ne duserăm la ţărm. Un foc mare fu aprins în moment.

— Cine ne-a vândut? zise bătrânul crunt cătră femeie.
— El! zise ea, văitându-se... bărbatu-meu. Spusu-i-am eu să nu s-amestece neci în rău, nici în bine. Nu... nu s-a putut. Ungurii i-au dat 200 de zloţi buni, şi pentru aceea el v-a vândut.

— Femeie, zise bătrânul, cu tine n-avem noi nimica, nici cu voi, feciori, zise el cătră argaţi. Dezlegaţi pe muiere să-şi ăiaî bani şi lucruri şi ce mai are prin moară.

— Încărcaţi puştile, măi! să dăm în saşii ăştia, zise Niţă râzând.
— Fără gloanţe, şopti unul altuia. Argaţii fură dezlegaţi.
— Fugiţi, mă! le zise Niţă. Foc, copii! zise feciorilor noştri. Saşii fugeau de le-ajungeau picioarele la ceafă — puştile trăsniră dar, fără gloanţe cum erau, nu făcură decât a înmulţi spaima celor ce fugeau. Femeia ieşise, cu banii şi cu lucruri ce avea mai scumpe, din moară şi plecă plângând. Morarul începuse a boci, legat de grinzile morii.

Bătrânul suci o funie de paie şi, umplând-o cu păcură, o azvârli aprinsă de jos pe acoperişul morii. Într-un moment podul cel uns cu păcură se aprinsese, morarul ţipa teribil de întrecea urletul roţilor şi durduitul pietrelor neferecate. Aci bătrânul tribun râse cu sălbătăcie — ideea satanică se-mplinea. Luă toporul şi tăie funiile ce legau moara de mal.

Moara începu a se mişca, a pluti aprinsă pe valuri.
— Şi foc şi-nec! strigă bătrânul teribil, suit pe-o piatră şi ridicând pumnul la ceruri; de-am făcut rău, pe sufletul meu să cadă!

Aspect teribil. Urlau roţile, scrâşneau pietrele, trosnea înflăcărată moara, ţipa cu sălbătăcie morarul în mormântul de jar. Întreaga moară părea un bătrân şi bolnav balaur de foc care scormolea urlând, cu aripile lui, valurile roşite de foc ale apei. Moara-nota repede, dusă şi de-nvârtitura roţii, şi de repeziciunea apei. Dumbrăvile de pe maluri se-nroşeau pe unde trecea palatul arzător şi deschideau cărările lor de pădure ochilor ce urmăreau spectacolul... Norii cenuşii ai cerului se roşise de foc, fumul cel greu şi gros ce-l lăsa în urmă moara ce fugea ne-neca răsuflarea.