Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pământului, a acelui înger blond, eu îl visam zi şi noapte, şi mi se părea că atuncea când îngenuncheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, când dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche şi mai mult slavă, pe când preotul în altar îşi înălţa slabele sale mâini spre ceruri, mie mi se părea că mohorâta roşie icoană a Maicii Domnului din iconostas lua conture din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi ne'nţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca două flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene şi închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe când haina cea plină de falduri şi roşie devenea în ochii mei painjeniţi albă ca gazul cel alb. În biserică, în locul maicii lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimii mele, pe Poesis.

Cine era ea? Ce era? Cu ce se ocupa? Actriţă de mâna a doua, de la un teatru de mâna a doua, ea juca subrete, deşi pasul şi atitudinea arătau pe tragediana.

Teatrul era într-un suburbiu al oraşului, zidit de scânduri în mijlocul unor grupe de arbori care formau, în complex cu alţii mai depărtaţi, un fel de grădină sau, mai bine zis, pădurice.

Pe-o uşă la capăt puteai privi pe scenă, cu toată crasa ei dezordine naintea reprezentării, cu boschetele a căror verde e amestecat cu pete roşii, roze adică, cu bănci ce stau încă trântite pe scenă, cu fondaluri ce spânzură pe la jumătatea scenei, cu fundul în care vezi încă stând mobilele grămădite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi întoarse cu sticla spre perete, scoarţe învălătucite, rechizite aruncate una peste alta, şi-n stânga, şi-n dreapta cabinete de scânduri numite garderobe, în care se-mbracă şi se spoiesc actoriăiî şi actriţele.

Intrai şi eu pe scenă, printre mulţimea cea foitoare de maşinişti care se-njură unii pe alţii, şi m-apropiai de una din cabinele de scândură în care ştiam că se-mbrăca ea. Printre spărturile scândurii am privit şi eu înăuntru. Sărmana copilă! Abia-i murise sora-sa, şi ea trebuia să joace un rol vesel. Puţin alb trebuia feţei sale celei de-o albeţe palidă, o lină adiere cu roşu îi dete un fel de reflect trandafiriu asemenea ăcuî al luminii serii. Sânul ei era acoperit numai c-o uşure cămaşă de gaz care trăda mai mult decât acoperea piepţii cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreau sculptaţi într-o marmură de argint de mâna unui sculptor orb, căci, văzând, n-ar fi putut decât să sfarme de gelozie opera sa. Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei ex machina, care plăcea şi era frumoasă numai pentru că persoanele ce jucau în ea plăceau şi erau frumoase.

Îşi pusese aripile albe; îşi gătise complet toaleta şi, pe când orchestra începu uvertura cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere şi cu mâinile unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemişcată şi tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimţite de aripile ei albe-argintii.

Eu stam şi-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acele mâini mici şi albe unite ca pentru rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi când ar fi denunţat desperanţa, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se mişte şi s-o ducă — toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal — Poesis!

Dar clopoţelul cel amorţit al sufletului zgârie aerul scenei şi eu mă depărtai de cabină, pentru ca să nu observe cumva ea că eu surprinsesem frumuseţea ei în forma sa cea mai plastică şi mai divină. Ea ieşi în curând din cabină. Mă văzu şi surâse; eu încercai să invent un compliment cât se poate mai nestângaci.

— Ce te-a adus în atmosfera asta ce miroase a colori de ulei şi ulei de lampe? zise ea surâzând.

M-am roşit şi-mi plecasem ochii ca un băiat din şcoală surprins asupra găinilor de hârtăiîe ce le face într-ascuns şi pe sub bancă. Dar luându-mi inima-n dinţi, pentru că, în fine, trebuia...

— D-ta! zic.
— Eu? Glumeşti, zise ea... şi albul dat pe faţă nu putu opri ca faţa ei să se înflăcăreze ca focul.

Fondalul se lăsă cu desăvârşire la pământ, şi noi rămaserăm după el.

— De când te-am văzut, urmai, apucându-i mâna, ochii mei au orbit de lumina ta şi inima mea s-a-nchis pentru toată lumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cărţile colbăite, ştiinţa şi poezia, idealele uneia şi-a alteia, de când ai apărut tu înaintea mea. Nu ştii, nu poţi şti cât te iubesc. Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntruneşte-n tine: floare şi pasăre, primăvară şi basm de iarnă, albeţa Nordului şi flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-al tău!

— Replica, zise ea repede şi turburată.
— Mă iubeşti? zisei eu, îngenunchind şi reţinând-o cu furie.
— Da, zise ea turburată, surâzând, roşind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde-o chema replica ei, astfel încât auzii vocea ei, de-un timbru umed şi copilăresc, pătrunzând scena, şi publicul ce aplauda entuziasmat la apariţia acestui înger pământesc.

Eu rămăsesem în genunchi şi cu mâinile unite după fondal şi sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a vocei sale ce veneau până la mine. Eram zdrobit de fericirea mea. Pe când stăteam extaziat, cu capul plecat în pământ, răpit ca de-o suvenire şi setos să mai ascult vocea ei, ce încetase, aud în dreptul meu un foşnet de rochie... îmi ridic ochii... era ea... Se uita cu o milă nemărginită, c-un amor nemărginit asupra figurii mele îngenuncheate.

— Poesis, şoptii eu, ridicându-mă şi întinzându-mi braţele. O clipă, şi zăcea ca înmărmurită pe sânul meu, încunjurând cu braţele ei albe şi goale gâtul meu. Cu buzele mele căutam faţa ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, dar în acel moment ea-şi descleştă un braţ al ei demprejurul gâtului meu... îmi atinse cu dosul mâinii gura mea însetată, apoi, întorcându-se, dispăru surâzând. În zadar întindeam plin de dorinţă braţele mele spre umbra ei fugitivă... Ea zbura.

Se-ntoarse înapoi.
— Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea. Acompaniază-mă pân-acasă. Tatăl meu e în orchestră, el ţine violoncelul... până la actul al patrulea e încă mult... apoi el vine singur acasă. La* revedere! zise ea, intrând în cabină şi roşindu-se uşor, ca şi când s-ar fi ruşinat de ceea ce zisese.

Ieşi în curând, schimbată în hainele ei de totdeauna şi învelită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune, şi c-o pălărioară de catifea în cap.

— Uite! na legătura! zise ea, dându-mi în mână o legătură. Ieşirăm pe portiţa de din dos a teatrului şi-n curând ajunserăm câmpul, în care se vedea de departe căsuţa bătrânului muzicant, a cărei ferestre ardeau în noapte ca două plăci de argint. Era aşa de tăcută şi albă câmpia, era aşa de rece şi senin aerul, era aşa de fierbinte şi întunecat amorul meu! Mergeam cu ea alături, cu ea, care trecea, un suflet cald şi tânăr de copilă, peste câmpia ninsă şi bătrână... În acel moment vedeam în ea totul... idealul meu, îngerul meu, femeia mea. Femeia mea... când îmi imaginam că acea copilă dulce şi blândă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec ne'nţeles, o căldură ca aceea a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsămat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie şi rece a sufletului meu. De douăzeci de ori eram să mă repăd s-o strâng în braţe c-un amor copilăresc şi nebun, de douăzeci ăde oriî zâmbetul ei mustrător şi viclean, care părea că ghiceşte tot ce se petrece-n mine, îşi râdea de încercările mele.

În fine ajunserăm la casă. Iute şi graţioasă, ea sări nebunatec gardul şi dispăru râzând prin arborii cei ninşi ai grădinii, eu o urmai -şi intrarăm prin uşa de din dos a casei, ce da în grădină, în tinda întunecoasă, în care lucea într-un colţ gaura cheii de la uşa camerei iluminate. Intrarăm înlăuntru. Lumina ce-o arunca căminul cu oblonul deschis era roşcată, aerul cald, şi un miros de cafea prăjită, îmbătător, făcea ca aerul şi lumina din casă să doarmă parecă. Singura schimbare a casei era că pianul venea acum de-a lungul peretelui de lângă fereastră, astfel încât clapele sale veneau tocmai alături cu fereastra, în care stau oalele cu o roză roşie şi-nflorită şi cu un palid crin, ca o copilă înamorată, şi strălucit ca argintul. Ea-şi aruncă blana de pe sine şi rămase într-o rochie cu talie, de mătase sură. Tălioara ei subţire, s-o cuprinzi cu mâna, zâmbetul şi ochiul ei cel viclean, apoi un fel de slăbiciune molatecă, ce cuprinsese toate mişcările ei ca adorminde, făceau ca ochii mei să se aprindă de-o dorinţă nemărginită şi ne'nţeleasă. Am tras un fotoliu faţă cu căminul ce ardea şi răspândea o căldură moleşitoare şi am silit-o mai mult să se arunce în el. Lumina roşie ce-o revărsa focul sobei peste faţa şi fruntea ei palidă, zâmbetul ei trist şi vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja pe jumătate închise... şi eu, ce îngenuncheasem în faţă, ţiindu-i amândouă mâinile cu mâinile mele şi uitându-mă cu sete şi cu amor nemărginit în faţa ei.

Am cuprins cu amândouă braţele gâtul ei, eu însumi mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă şi fermecată. Dar ea păru că se trezi din visăria ei molatecă şi somnolentă... Îşi deschise pe jumătate ochii, mă respinse cu blândeţe şi, lovindu-mă peste frunte, surâzând, zise:

— Copil ce eşti! Du-te! Apoi, desfăcându-se cu o silă de putere graţioasă din mâinile mele ce ţineau pe-ale ei, ea se duse de se aşeză pe fotoliul de lângă piano şi deschise coveltirul. M-am repezit şi la fotoliul acela şi, aruncându-mă în genunchi, am cuprins cu beţie talia ei cu amândouă mâinile şi-mi apăsai capul ameţit de amor în poalele ei. Astfel, în atitudinea această, ea-şi întinse braţele pe clape şi-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică; era un vals turbat, înamorat şi trist, a unuia din maeştrii germani, ce mă ameţea, mă tâmpea şi mai mult. N-auzeam note şi armonie ci numai un vuiet melancolic şi voluptos, care se pierdea încet, încet.

Îmi ridicam capul, priveam cu atâta amor în faţa ei roşită de căldură şi strânsoarea braţelor mele, simţurile mele erau îmbătate şi nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, strânsoarea mea o turbare.

— Poesis, zisei cu voce înecată, te iubesc!
— Tst! tată-meu! ţipă ea încet, sculându-se şi răzimând mâna dreaptă de marginea ferestrei.

Mă sculai din genunchi la această veste neaşteptată. Ea rupse floarea de crin din oala din fereastră şi apăsă cu ochii mai închişi o sărutare arzândă pe floare — astfel încât se păru că albul cel d-argint al crinului se roşeşte, apoi c-o expresiune limpezită de amor mi-o întinse cu braţul stâng mie. Am depus şi eu sărutarea mea pe acel crin ce nu putea fi mai alb şi mai curat decât faţa verginei mele mirese — o sărutare de foc, o sărutare eternă! Mă repezii spre uşă... dar mă-ntorsei în prag şi-o priveam răpit cum nalta şi subţirea ei statură sta ca răzemată c-o mână de piano, privind în urma mea. Încă o privire şi-am ieşit, căci auzeam paşii bătrânului trosnind pe din faţa casei, pe cărările îngheţate ale bătăturii. Ieşii pe din dos şi, trecând prin grădină, sărind gardul, am trecut ca purtat de vânt peste câmpie, fericit şi aprins... şi intrând în chilia mea cea umilită, mă simţeam fericit ca un rege asupra acelor camarazi horăinzi. La lumina fumegândă a lampei am scris versuri, ce le-am găsit în urmă rătăcite printre hârtiile mele şi pe care ţi le citez întocmai: Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins într-o haină de nori şi de raze, Mişcând a lui aripi pe capu-mi aprins, Dar când te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină

-- Fugi acel înger de ochii-ţi învins. Cum marea ce doarme profundă şi lină Reflectă în sânu-i de-amor şi lumină Pe soare, ce trece în calea-i divină, Vărsând ziuă de-aur în umedu-i sân, Astfel tu, copilă, tu, vis de iubire, Din negrele-ţi stele, o dulce zâmbire, Din sufletu-mi noaptea schimbă în senin.

Cine era fericit ca mine? Pierdut în visări fără fine, părea că fiecare floare şi fiecare stea e sor' cu mine, sor' dulce, surori amantei mele. Adeseori, în nebunia ămeaî, uitam pe Dumnezeu, visam că eu îs lumea cu miriade stele şi cu miriade flori, şi-mi părea că-mi plec albastrele mele mări şi înstelatele mele ceruri, munţii mei cei negri şi văile mele cele verzi, nopţile mele cele lunatece şi zilele mele cele de foc, îmi părea că le plec toate şi le-nchin cu tămâia vieţii lor unei palide umbre de argint, ce-mi părea centrul lumii, umbră ce cobora razele soarelui ca pe-o scară de aur — umbra Poesis! Adeseori îmi părea cum că Eternitatea nu mi-ar fi destulă s-o ador şi că, îmbrăcat în haina morţii, eu, în luptă cu bătrânul timp, îi rumpeam aripile şi-l azvârleam în uitare! Altădată limbile mi se păreau neroade, vorbele fără înţeles... orice vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, şi o nerozie să cuget asupră-le... mintea mea încetase de a-mi interpreta înţelesul vorbelor... uimit şi nebun, vedeam în închipuinţa fiecărui concept numai palidele conture a divinei sale umbre.

Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerii 48. La ce trebuia să cadă atuncea? La ce? Oare ănuî putea anul acesta să treacă fără amoruri? Începuse a fierbe în toată Transilvania, şi primăvara cea vergină a adus flori frumoase şi zile de aur, însă pentru ghicitorul profund ce-ar fi cutreierat câmpiile înflorite ale Transilvaniei ele s-ar fi părut profunzi şi întunecaţi ochi de mort. Asprul arhangel al răzbunării părea că pătrunde prin aerul ei cel ameţit şi bolnav. Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară, cum că prin uniune şi furci vor stânge pe români de pe faţa pământului, credeau cum că vor putea unguri piatra rece şi izvorul vergin, că vor putea unguri codrul cel bătrân şi maiestos, că vor putea pune ideea uniunii ungare în creierii cei bătrâni şi înfricoşaţi ai munţilor, creieri ce începeau, ce începuse a se înfierbânta de-o idee uriaşă şi sublimă: Libertatea. Ei credeau, şi au crezut-o pentru ultima oară, cum că bătrânii şi înviforaţii garzi ai cetăţei Transilvania — munţii cu capete de piatră — vor dormi şi-acum somnul lor etern, nu se vor trezi la urletele cele false ale descreieraţilor care inventau imperii şi 16 milioane de unguri, care din fericire pentru lume nu există decât în oarbele fantasmagorii ale unor nebuni. Ci garzii regi s-au trezit. Freamătul codrilor ce dezgheţau din seculara lor amorţire freamătul aripelor de fier ale vulturului român a speriat pe inamici — azi îi sperie somnul acestui vultur, căci nu ştiu la a câta potenţă va ridica acest somn puterile sale. O, inamicii noştri s-au temut totdeauna de noi, dovadă că secol cu secol a conspirat pe faţă şi-ntr-ascuns contra existenţei noastre, şi aceste conspirări toate n-au servit decât spre a ne împietri, spre a ne-ncremeni în existenţa noastră. De ne punea alături cu ea, de ne deschidea amândouă portalele de aur ale privilegiilor şi ale drepturilor ce erau numai ale lor, cine ştie dacă, moleşiţi şi răsfăţaţi, nu deveneam unguri. Compatrioţi, vă mulţumim pentru ura voastră seculară şi ardem de nerăbdare după ocaziunea în care să v-o mulţumim astfel încât s-o ţineţi minte pentru eternitate. Cât pentru patria ce voi o numiţi maghiară, cată să aibă cineva insolenţa unui ungur pentru de-a o mai numi astfel — cât pentru noi cată să aibă cineva ignoranţa unui Rössler, care ne face imigraţi, astfel însă încât cei imigraţi să fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrării numai 800.000. În fine, insolenţă ungurească sau ignoranţă pedantă nemţească; una din două e de trebuinţă pentru ficţiunile mari ale imperiului unguresc şi a nimicniciei românilor. Şi ce-au adus peste Transilvania cu scâlciatele lor idei? Moartea cea oarbă care-i secera cu miile şi ura cea cumplită a celorlalte popoare contra a tot ce-i maghiar! Şi toate astea le propagau deşerţii în numele poporului maghiar care, bun şi blând cum sunt toate popoarele, până-n marginile unde nu l-au ameţit, părea predestinat să trăiască în pace şi-n frăţie cu românii. Dar ei au explicat rău şi fals foile cărţii Destinului şi au pătat şirurile sale cu sânge. Senina dicţiune a lui Dumnezeu: ...trăiţi în pace, căci sunteţi singurele naţiuni eterogene în oceanul panslavismului, această dicţiune ungurii trebuiau s-o întoarcă şi s-o traducă spre pierzarea lor. Ei au vrut-o, nu noi!

În ţara toată mişcarea română — antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. Adunarea din duminica Tomei, preparatorie, fusese; fusese şi adunarea cea mare din Câmpul Libertăţii, unde flamura reînvierii sfâşia aerul cu tricolorul său. Virtus romana rediviva!

Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestări de viaţă ale naţiunii — etern unice în felul lor — şi apoi ne-am întors la locul turbure a studiilor noastre. Dar cine mai putea studia ceva! Capetele noastre prinsese foc, faţa cea palidă a lui Ioan se-nroşise de-un roşu ofticos şi bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al naţiunii.

Mă dusei la Poesis. Noaptea era lucie şi dalbă, aerul părea nins de razele cele argintii şi înamorate* ale lunii, care se pierdeau prin verdele întunecos al arborilor şi tufişelor risipite din grădina ei. Mă aşezai pe-o bancă şi cugetam; D-zeu ştie de ce eram trist! Cu mâinile unite şi lăsate leneş peste genunchi, cu fruntea plecată şi cu părul risipit peste ea, astfel şedeam în grădina ei şi gândeam lucruri de care nu-mi pot da cont, pe când luna, lunecând alene printre nourii de argint ai cerului albastru, gândea şi visa ce nici un om nu ştie. Un foşnet uşor prin cărările nisipite mă trezi din reveria mea. Era ea. Un negligé ce părea o negură de argint scălda în albeţa sa fantastică şi diafană figura ei naltă, mlădioasă, subţire ca o elfă de mare. S-apropiase de mine; în momentul când o văzui, ea se aşeză molatecă pe genunchii mei şi-mi sărută ochii mei, ce se închideau de-o visărie profundă, căci nu-mi venea a crede că e ea, fantastica zână a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mâinile mele şi privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă faţa aceea, ce înfundaţi acei ochi albaştri!

— Poesis, zisei, eşti nenorocită? Ce palidă eşti, copilul meu! Tu suferi! Tu plângi!

— O, dac-ar fi să plâng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru ultima dată.

— Ultima dată? Aiurezi, Poesis! Ultima dată?

— O, copilul meu, de-ai şti ce nenorocită sunt, zise ea, cu ochii plini de lacrimi, înlăturând cu mâinuţele ei albe părul negru de pe fruntea mea şi arzând cu buzele ei contrase de plâns fruntea mea întunecată. Ce nenorocită sunt, fără ca să ţi-o pot spune ţie. Dacă te pot ruga ceva în numele maicii tale, în numele acelui înger curat, uită-mă! Uită-mă, cel puţin până ce voi muri... După ce voi muri...

— Poesis, pentru D-zeu, ce va să zică asta? Spune-mi ce ai?
— Ce am? Nu-ţi pot spune ce am. Dar să uităm asta... să le uităm. Ce frumos eşti tu în astă sară. Părul tău pare a fi de eben şi ochii tăi diamanţi negri! Ce frumos e iubitul meu... iubitul meu? Nu al meu...

— Nu al tău, Poesis?... Tu nu eşti a mea, îngerul meu cel blond? Aide, poate c-ai plâns unde-am lipsit atâta vreme, de-aceea oare să nu mai fiu al tău? Poesis, această patrie va fi a mea, ca şi a inimicilor noştri; atunci tu vei fi femeia mea, frumoasa mea femeie, zâna grădinioarei mele, matroana vetrei mele părinteşti, mama copiilor mei! O, ce frumoasă eşti tu... ce mult o să te iubim noi... eu şi cu tatăl meu cel bătrân, pietrarul! Tu vei scutura praful de pe cărţile mele, a lucrătorului cu spiritul, tu vei netezi cu mâna ta molatecă şi albă creţii de pe fruntea mea, tu c-o sărutare vei însenina-o! Şi o să te iubesc, o să te iubesc cum îmi iubesc patria, cum iubesc pe Dumnezeu! Poesis!...

Prin straturile de flori roiau fluturii nopţii... arborii înfloriţi îşi plecau ramurile îngreunate de flori albe şi roza pe frunţile noastre -parfumul îmbătător al primăverii umpluse cu suflarea sa răcoare şi virgină piepturile noastre, gură-n gură îi sorbeam suflarea, ea, cu genele jumătate închise, nu rezista defel dezmierdărilor mele melancolice... numai luna veghea ca un dulce soare de argint asupra îndelungului nostru amor!

A doua zi, sculându-mă fericit de pe patul meu cel vârtos de paie şi aninându-mi mantaua de umere, începui să colind stradele oraşului: o cocardă tricolor-român în butonieră, pălăria largă, cam într-o parte, faţa mea palidă, ce arăta osteneala, zâmbea, şi-mi târâiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierând printre dinţi o arie, nu mai ştiu care.