Agalma tÓn AjrodthV emjucon ai zwntann
Cum că eşti în vremea noastră, personne ne peut dire non.
Osoi jqan®un n s blpoun. s gnwrxoun gi qen
Ce arzi inimile toate, comme un puissant volcan.
A ouson t n deomnwn, t desm touV in'poll
Nu ne lasă să ne pierdem, en criant toujours hélas! etc.

Aşadar, treaba ajunsese de a fi de tot comică, încât numai ridicolul ne putea mântui, aplicându-ne vorba poetului: Castigat ridendo.

Din norocire, un om veni; un om care-şi ştia în perfecţie limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad . Acesta se apucă să desbrace pe fata lui Chiriac, cum o cheamă el, de toate ţorţoanile străine ce o desfigurau, şi arătândune-o întăi goală, ca pe Venera de Medicis, pentru ca să putem apreţui formele ei cele frumoase, se apucă să o învestimente cu hainele cu care era deprinsă şi care o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta graţiile fecioarei: trebuia să ne dreagă şi gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, şi aşa începu mai întăi a alunga o grămadă de slove ce nu ne trebuiau, lepădă pe Δ, pe И, pe ω, Ψ, ξ, etc., cu toată împotrivirea şi strigătele noastre, care însă se potoliră îndată ce ne încredinţarăm că puteam trăi fără dânsele, şi că e mai românesc a scrie Teodor, sau Toader, decât Θεoδωρ... etc. Apoi puse a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine şi Byron.

Ca prin farmec, îndată mai mulţi juni plini de inimă se grupară în giuru-i. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. Alexandrescu, Boliac, C.A. Rosetti desfăşurară toată încântarea poeziei. Aristia ne făcu să facem cunoştinţă cu Omer şi cu Alfieri. Bălcescu — pre care l-am pierdut — ne vorbi de Istorie, Cogălniceanu adună preţioase documente în Arhiva română; edită şi colaboră la Dacia literară; în sfârşit, el dezgropă şi dete la lumină Cronicele noastre , operă colosală. El şi cu alţi juni studioşi fondă ziarul literar Propăşirea, în care Alecsandri publică primele sale poezii ce avură atâta răsunet şi care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întăiul poet naţional al României, etc. etc.

Când gândeşte cineva că toate aceste se făcură în vreo doi, trei ani, se miră de ceea ce poate românul, când voieşte.

Întâmplările anului 1848 au fost fatale literaturii române. Politica predominând, literatura amuţi. Ei bine! Ce s-a făcut pentru ea în curs de patrusprezece ani? Perfecţionatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? Nicidecum! Atâta numai că am gonit slovele şi am luat literele, fără a pune şi bazele, după cari să le întrebuinţăm în limba noastră. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea în cap; fiecare îşi închipuise o ortografie. Şi apoi deodată ne pomenirăm inundaţi de o mulţime de scrieri; şi ce scrieri? Traduceri de romanţuri rele, în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco-greco-slave, dar se introduseră cele latine-franco-italiane. Ne trezirăm cu poezii de felul acesta:

Charmată damicelă
Cu ochi ca de gazelă,
Te am, o columbelă,
Divină şi mult belă... etc.

Nu samănă oare aceste cu „Agalma tÓV AjrodthV” pe care am citat mai sus?

Precum vedeţi, eram departe de Cămeşa fericitului, de Legenda lui Manoli , de Anul 1840. În darn Bolintineanu, Creţianu, Dăscălescu se încercară a netezi poesia asta trasă de păr. Frumoasele lor scrieri erau înăbuşite sub nămolul versificatorilor răi; încât când voia cineva a-şi odihni spiritul de atâta sbuciumare, era nevoit a se înturna la Curierul de ambe secse, la Propăşire, la Magazinul istoric , la România literară; pentru că ce interes aveau pentru noi Muschetarii lui A. Dumas, Lelia D-nei G. Sand, Misterele Parisului a lui E. Sue, traduse într-o limbă ce, cu toată bunăvoinţa, nu se poate numi românească? Zău! stând a judeca câtă osteneală şi-au dat traducătorii atâtor romanţuri, şi cât timp au pierdut îndeşert, timp şi osteneală ce ar fi putut fi întrebuinţate spre a ne face cunoscute niscai opere bune, nu poate cineva decât a regreta activitatea în darn cheltuită atâtor oameni laborioşi!

Să venim acum la teatrul român, care avu o mare înrâurire asupra literaturii, şi după ce vom isprăvi şi cu el, vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră şi publicul literat va decide în omneputinţa sa.

La 1833, fraţii Foureaux făcură într-o casă veche o sală de Teatru (de care Iaşii era lipsit), ca să joace pantomima şi danţul pe frânghie. Noutatea lucrului făcu să prospereze întreprinderea acestor industriaşi, încât se încercară a da şi mici vodevile ce ocupară teatrul mai mulţi ani. Atunci începură a se gândi şi la un teatru român. G. Asachi cu asistenţa a câţiva amatori şi a câţi-va şcolari ne dete mai multe bucăţi traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strânsură şi mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul nu e aşa de cu neputinţă precum se credea, şi că limba română răsună tot aşa de bine la ureche ca şi sora sa italiană. Însă, nemărginindu-se în reprezentaţii de puterea actorilor săi, vroi să ne arate drama şi opera. Văzurăm pe Petru Rareş şi pe Norma . Dar aice, cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, şi publicul fără a-şi răci dorinţa de a avea un teatru naţional, simţi stâmpărându-i-se entusiasmul.

Guvernul se asociă cu dorinţa publică. El numi un comitet teatral , care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înfiinţarea personalului etc. Îndată însă ce junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare, tot el, guvernul, prefăcu comitetul în întrepriză şi pe membrii lui în directori fără voie. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a deslega şi punga. Cu toate aceste, iluziile juneţei — erau juni atunce— care abordă cu curagiu orice întreprindere, când ea are de scop un bine public, făcu pre improvizaţii impresari a se apuca cu tot dinadinsul de lucru, mai ales când era în joc şi amorul lor propriu. Ei erau îndatoriţi a ţine două trupe, una franceză şi alta română, şi pentru asta li se da o subvenţie de patru ori mai mică decât este astăzi.

Aduseră o trupă franceză, care juca vodevilul, drama şi opera comică; şi publicul îşi poate aduce aminte, că de atunci n-a avut mai buni actori. Însă nu era acesta greul! Gerul era teatrul român pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc.

Ce era de făcut? Nu se mai putea lua băieţii de pe băncile şcoalei ca să se urce pe scenă; ei aveau de învăţat lecţiile lor, iar nu piese de teatru. Impresarii noştri se gândiră mult; şi după mai multe idei, care de care mai ciudate, căci unul propunea să tocmească oameni pre care îmbrăcându-i în hainele respective să iasă pe scenă pentru formă, şi rolul lor să se citească de un lector ad-hoc între culise, altul zicea ca să se tipărească piesa şi să se împartă la privitori care să o citească în sunetul orchestrei etc. etc. În sfârşit, primejdia fiind mare se decidară, ca generalii când au a face vreo întreprindere riscată, să facă apel la junii de bonne volonté . Apelul lor fu auzit. În curând mai mulţi tineri se înfăţoşară şi o trupă ca prin minune se găsi înfiinţată. M. Kogălniceanu.—V.Alecsandri.—C.Negruzzi.(Nota autorului).

Dar cu toată buna lor voinţă, aceşti enfants perdus nu cunoşteau nici rudimentele artei dramatice. În lipsa altora, impresarii noştri se făcură profesori de declamaţie şi de mimică: s-apucară a învăţa pre actori aceea ce şi ei ştiau, sau mai bine zicând nu ştiau. Ce e dreptul, la început actorul uita că nu trebuie să stea decât cu faţa spre public; actoriţa, în loc să iasă pe uşă, ieşea prin părete, dar publicul era indulgent; el râdea şi aplauda.

Acum trupa cam schioapă, cam nemernică, era plină de dorinţa a se produce şi plină de speranţă în viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se cârpise, nu mai lipsea decât Materia... piesele! La toate se gândise, afară de repertoriu.

Adunându-se toate traducerile ce se găsiră pe la librării şi aice şi peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai uşoare din piesele lui Moličre erau grele pentru nouii actori. Nu rămase alta decât tot impresarii să se facă şi autori şi traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez şi german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, şi traducând, prelucrând, uneori localizând, reprezentaţiile începură; publicul se mulţumi, actorii se încuragiară şi treaba mergea strună.

Douăzeci şi mai bine de ani au trecut de atunci. În timpul acesta, aceşti oameni au avut mult mai serioase ocupaţii în ţara lor. Sunt sigur însă că tot nu uită timpul acel ferice, a căruia suvenire singură mai poate aduce un zâmbet pe vestejitele lor buze, mai poate să le descreţească fruntea pleşuvită!

Să ni se ierte astă digresie.

Puţin câte puţin, trupa se îmbunătăţi. Dintre actori se desveliră adevărate talente. Poni, Teodorini, Lukian, Sterianca, Gabriela etc. puteau aborda acum orice rol fie el cât de greu. Repertoriul se îmbogăţea, şi Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. Iorgu de la Sadagura fu întâia sa piesă originală. Ea avu un mare succes, căci autorul, biciuind xenomania, ridiculiza defectul ce aveau şi au încă junii educaţi în străinătate de a găsi toate cele rele în ţara lor.

Aceste toate avură o influenţă mare asupra limbii. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor şi îndată venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural. Comedia nu ajunsese a fi burlească, şi drama era tragică, fără a fi sbuciumată şi hidoasă. Publicul îşi aduce aminte de Poni, mort în floarea vieţii în Angelo, Lazar păstoriul etc. de Teodorini, în Jucătorul, Saul etc., când la teatru petreceam şi noi câteva ore plăcute din cele mai multe neplăcute a vieţii.

Acum impresarii noştri mulţămiţi că au pus temelia teatrului naţional, se retraseră. Alte direcţii îi urmară, care nu avură a se lupta cu greutăţile ce întâmpinaseră ei. O nouă sală de teatru se clădi şi M. Millo luă direcţia.

Negreşit că ea nu putea cădea în mai bune mâini. M. Millo, autor şi actor, era singur în stare a consolida edificiul, ridicat cu atâte ostenele. El ne arată pe scenă mai multe piese precum Piatra din casă, Samson, Chiriţa, Nişcorescu etc., avură succese fabuloase. Concursul lui Alecsandri, l'enfant gâté a nostru, făcea că era destul să se arate numele lui pe afiş pentru ca să se umple sala, unde răsuna şi încântătoarea vioară a lui Flechtenmacher. Într-un cuvânt, teatrul românesc era în floarea lui.

Dacă însă un curios ar fi observat cu sânge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. În adevăr aveam o trupă recrutată dintre tineri înamoraţi de arta dramatică, aveam o sală spaţioasă, dar trupa actorilor nu avea decât aplaudele publicului, şi când se închideau porţile teatrului, oamenii aceştia rămâneau pe pavea, fără să se mai gândească nimeni la dânşii. Sala clădită într-un capăt departe de centrul oraşului avea pe lângă aceasta şi alte defecte. Lăsând că era lipsită de acustică, dar era umedă şi rece; actorii căpătau junghiuri, junghiurile aduceau oftică, şi în curând Poni, P. Neculau, Marghioala, Sterianca, N. Teodor etc. se făcură tristele ei victime!

Cu cine se înlocuia deşertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? Cu alţi devotaţi tineri, cari aveau aceeaşi perspectivă: lipsa şi oftica?

Unii dezertară; Millo şi Teodorini se duseră departe să caute un mai bun noroc. Alţii, inturnându-şi ochii lăcrămaţi de la scena ingrată ce fusese primul şi singurul lor amor, fugeau cu o imprecaţie, vade retro! şi căutau a găsi vreo altă carieră care le promitea cel puţin un adăpost şi o bucată de pâine la bătrâneţe.

Aşadar, teatrul român începu a decădea, căci el nici avea chip a se subţinea, fără un conservatoriu, fără o şcoală cari să formeze actori pentru a înlocui pre cei ce desertau, pe cei ce mureau! şi dacă din când în când se mai da reprezentaţii române, ele erau numai o întreprindere hazardoasă a unor oameni curagioşi, pe care curând o făcea să cadă indiferenţa Philaminfelor amoroase de scena străină, ce găseau că a merge la teatrul naţional nu era de bon ton.

C'est une chose, ma chčre, horrible, une abomination!

Pesemne n-ai băgat de seamă că lui Jean îi zic Ion? Ştim că un project ce se făcuse pentru teatru, zace îngropat în arhivele Ministerului de externe ca şi dorinţa exprimată de Cameră de a se clădi o nouă sală pe locul teatrului vechi. Să sperăm că le va veni şi lor rândul de a ieşi din mormântul lor.

Pănă atunci, să vorbim de limbă şi de ortografia ei.

Nu ne-om încerca a dovedi origina limbii noastre; filologi studioşi şi oameni mai competenţi decât noi au făcut-o aceasta. Vroim să vorbim numai de oarecare anomalii ce există în literatura limbilor nu mai puţin curioase decât acele ce uneori întâlnim în natură. Aşa d.e. vedem limba polonă scrisă cu litere şi limba română cu slove, când ar fi trebuit să fie tocmai din contra.

Care să fi fost cauza acestei monstruozităţi şi cui suntem datori cu acest nou păcat? Tot acelor cărora le suntem datori multe de toate: clerului bigot şi ignorant. Papiştii nu lăsară pe poloni să scrie cu slovele lor, temându-se de slavii ortodocşi de cari ei erau încungiuraţi. Grecii asemenea îndemnară pe români ca să se Gr. Alexandrescu. Nota lui C.N. servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare printre ei odată cu literele şi ritul apusean. Astfel, slavul adoptând alfabetul latin, fu silit a-l împestriţa cu felurite semne pentru ca să poată răspunde la pronuncia lui groasă şi guturală, iar românul se văzu încărcat cu o mulţime de vocale urâte cari nu erau ale lui încât acum când am reluat literele străbune, ne găsim într-o mare vălmăşeală şi suntem nevoiţi a întrebuinţa şi noi tot soiul de accente, când deasupra, când dedesubtul literelor, pentru ca să putem arăta tonurile acele groase ce au prins rădăcină în limba noastră. Astă prozodie de porunceală se făcu cu atât mai grea, cu cât fiecare inventa o etimologie şi o tecnologie proprie a sa.

Ne aducem aminte că — sunt acum mai 20 de ani — noi am fost chemat luarea aminte a literaţilor noştri asupra unei slove blăstemate care a substituat mai la toate vocalele noastre şi care singură ne sileşte a orna aceste nenorocite vocale, qui n'en peuvent mais ! cu feliurite căciuli, care de care mai cornorate sau mai ascuţite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii noştri o vor cunoaşte. Pănă când deci va veni timpul s-o alungăm ca să scăpăm de dânsa, s-avem răbdare şi să ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne însă de a abuza prea mult de ele. Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile României alegându-se câte un filolog, să se alcătuiască un comitet care să stabileze odată ortografia şi prozodia noastră; şi dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinţei noastre literare cam în felul următor:

Credem în origina limbii române şi mărturisim literele străbune, dar nu ne plac inovaţiile nepotrivite cu natura limbii, şi anume:

Urmează: şi fireşte că limba lui cea pură se îngroşi şi se abastardi, încât... Vezi scrisoarea XV (Critică).

1. Nu ne place întrebuinţarea consoanelor duple, ce sunt numai o învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticii. Numai la foarte puţine şi rare ziceri străine le-am primi ca o escepţie.

2. Suntem contra lui ŭ pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decât ca să deosebim pluralul din singular, d.e.: eram eu, eramŭ noi etc.

3. Nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune; pentru că dacă avem câteva ziceri cu astă terminaţie, ni se pare că n-ar fi un cuvânt ca să ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult când mai ales ea nicicum nu le-ar face mai frumoase şi când în latină asemenea terminaţii nu esistă.

4. Asemenea chiar sub ameninţare de a fi număraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter, etc. în loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice aceasta am fi siliţi să zicem poate şi năciune în loc de naţie, şi cine mai ştie câte altele.