Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.

- Slavă ţie, Doamne, că am unde să mîn peste noapte fără nici o grijă! strigă el, bucuros, şi se cuibări în găoace.

Cînd era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecînd pe acolo. Şi unul din ei zicea:

- Cum am putea face noi ca să punem mîna pe banii şi argintăria popii, că-i putred de bogat?

- Las' că te-nvăţ eu cum! îi răspunse Prichindel, întrerupîndu-l din vorbire.

- Ce fu şi asta, frate-miu? strigă speriat unul din hoţi. Parcă am auzit pe cineva vorbind!

Hoţii se opriră pe loc şi ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăşi:

- Luaţi-mă cu voi şi n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.

- Da' unde eşti, mă, omule?

- Căutaţi cu atenţie pe jos, răspunse Prichindel, da' numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urmă cei doi hoţi dădură peste voinicelul nostru şi-l ridicară în sus.

- Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuţi pe noi! Păi în ce chip anume?

- Ba nu mă laud deloc! Şi uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, şi-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.

- Aferim! încuviinţară cu bucurie hoţii. Şi acu' hai la treabă, să te vedem ce poţi!

Cînd ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară şi începu să strige cît îl ţinea gura:

- Mă, vreţi să vă dau tot ce e pe-aici?

Hoţii se înspăimîntară rău şi căutară să-l domolească:

- Ci vorbeşte, bre, mai încetişor, nu cumva să trezeşti pe cineva!

Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înţelesese şi începu să strige cu şi mai multă tărie:

- Ce vreţi, mă? Vreţi tot ce e pe-aici?

Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor şi ascultă mai departe cu luare-aminte.

Cînd îl auziră răcnind, pe hoţi îi cuprinse iar frica şi, luîndu-şi picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă şi-şi ziseră că omuleţul e un ghiduş şi că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră şi-i şoptiră printre dinţi:

- Hai, lasă-te de şotii şi aruncă afară ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:

- Vă dau tot ce e pe-aici, da' întindeţi numai mîinile!

Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluşi de data asta fiecare cuvinţel şi, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de paşi, hoţii o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoţchi din urmă.

Slujnica nu se dumerea defel ce se întîmplase, şi cum orbecăia şi nu desluşea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumînare aprinsă. Cînd veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furişă în şură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschişi...

Prichindel urcă pe grămezile de fîn şi-şi căută un loc potrivit pentru culcuş. Gîndea să-şi odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, pînă-n revărsatul zorilor, şi-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinţii lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească şi să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri şi nenorociri trebuie să întîmpine omul pe lumea asta... Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mîncare la vite. Mai întîi intră în şură, de unde luă un braţ de fîn, şi se nimeri ca tocmai în fînul acela să-şi fi aflat Prichindel culcuşul. Dar flăcăiaşul nostru era atît de adîncit în somn încît nu prinse de veste şi nu se trezi decît cînd fu în gura unei vaci, care-l înghiţise o dată cu fînul.

- Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar îşi dădu numaidecît seama unde se află şi se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecînd în pîntecele vacii.

"Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, îşi zise Prichindel, şi d-aia n-are pe unde pătrunde soarele... Şi barem de-aş avea la îndemînă vreo lumînare, dar de unde să-ţi faci rost pe aici de aşa ceva!"

De altfel adăpostul nu-i era cîtuşi de puţin pe plac şi ceea ce îl supăra şi mai mult era fînul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strîmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cît îl ţinea gura:

- Nu-mi mai daţi fîn! Nu-mi mai daţi fîn!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca şi auzind glas de om şi nevăzînd pe nimeni şi fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimîntă într-atît că alunecă de pe scăunel şi răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpînul său şi-i zise, abia trăgîndu-şi sufletul:

- Văleu, părinte, vaca noastră vorbeşte!

- Pesemne că ţi-ai pierdut minţile, femeie!, o înfruntă popa. Totuşi se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecînd pe acolo.

Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:

- Nu-mi mai daţi fîn! Nu-mi mai daţi fîn!

Popa încremeni de spaimă şi, crezînd c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecît. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Şi Prichindel izbuti cu mare greutate să-şi facă drum de ieşire, ca să scape de acolo. Dar abia îşi scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furişase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta şi înghiţi pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-şi pierdu curajul.