A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:

- Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atît de pustie şi de tristă, pe cîtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie...

- Asta aşa-i, răspunse femeia, oftînd. De-am avea măcar unul singur şi chiar de-ar fi micuţ cît degetul cel mare de la mînă şi încă aş fi mulţumită şi l-aş iubi din toată inima.

La cîtăva vreme după aceea, se întîmplă că femeia rămase grea şi, după şapte luni, dădu naştere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfăţişare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cît un deget... Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o şchioapă.

Părinţii nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie şi-şi ziceau mereu:

- S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorinţa; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieţii noastre şi ne-o fi drag mai mult decît orice pe lume!

Şi din pricină că era aşa micuţ de statură îi ziseră Prichindel. Copilaşul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănînce din belşug, nu crescu deloc, nici un piculeţ, ci rămase ca-n ceasul cînd s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochişorii lui vioi şi neastîmpăraţi, se vedea cît colo că era isteţ nevoie mare şi pe ce punea mîna îi ieşea din plin, fiind cuminte şi îndemînatic la toate.

Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie nişte lemne. Şi cum ascuţea securea, nu ştiu cum zise el, mai mult pentru sine:

- Eh, bine-ar fi fost de-aş fi avut pe cineva care să vină cu căruţa după mine!

- De asta nu-ţi fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ţi aduc eu căruţa. Şi să ştii că la vremea hotărîtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, ţăranul începu să rîdă.

- Ei drăcie, dau cum ar fi cu putinţă o treabă ca asta?! se miră el. Că doar eşti prea micşor ca să poţi ţine hăţurile...

- Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vîr în urechea lui şi de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

- Dacă zici tu aşa, aşa să fie! se învoi taică-său. O dată om putea încerca...

Cînd socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruţă şi-l aşeză pe Prichindel în urechea acestuia.

Şi băiatul prinse a striga întruna, îndemnînd bidiviul: "Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai încotro trebuia. Şi calul se îndemna la drum şi gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

După cîtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruţa la marginea pădurii. În clipa cînd fu să cotească la capătul unei cărărui şi-n timp ce striga din toţi rărunchii: "Hi, hi, murgule!" îi ieşiră în cale doi străini.

- Măi, ce-o mai fi şi asta! strigă unul din ei, mirîndu-se straşnic. Ia te uită: căruţa merge singură, dar cineva trebuie că mînă calul, numai că de văzut nu se vede nimeni... Unde o fi căruţaşul, naiba să-l ia?!

- Să ştii că ăsta nu-i lucru curat! răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruţă, să vedem unde are să se oprească.

Căruţa se afundă în pădure şi se opri într-un luminiş, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. Şi de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

- Vezi, tată, c-am venit cu căruţa, după cum ne-a fost vorba? Acu' vino de mă dă jos!

Tată-său apucă cu mîna stîngă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se aşeză vesel pe un pai, să se mai hodinească niţeluş. Cînd îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniţi de uimire şi nu mai ştiură ce să spună. Dar într-un tîrziu îşi veniră în fire şi unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte şi-i şopti la ureche:

- Ascultă, frăţioare, ştii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulţimii pe la bîlciuri, în tîrgurile mari? Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi...

Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului şi, intrînd în vorbă cu el, îi ziseră:

- Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Şi să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.

- Nici prin gînd nu-mi trece, răspunse ţăranul, că doar un singur copil am şi mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În această vreme, auzind spusele drumeţilor, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, pînă ce-i ajunse pe umeri şi-i şopti la ureche:

- Vinde-mă, tătucă, şi nu-ţi fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!

Taică-său ascultă de flăcău, că-l ştia isteţ, şi, vînzîndu-l celor doi străini, luă părăluţe bune pe el.

- Unde vrei să şezi, ca să-ţi fie mai la îndemînă? îl întrebară ei, după ce se încheie tîrgul.

- Aşezaţi-mă pe pălăria unuia din voi, da' aşa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu şi-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.

Îi făcură pe plac omuleţului şi, după ce Prichindel îşi luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei aşa pînă începu a se lăsa amurgul şi, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cît îl ţineau puterile:

- Daţi-mă jos, daţi-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!

- Ba rămîi colo sus unde eşti şi fă-ţi treaba liniştit, răspunse omul pe pălăria căruia şedea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întîmplă ca şi păsările cerului să scape cîte ceva pe pălăria mea, şi ce, mă supăr de asta?!

- Nu, nu vreau! strigă Prichindel. Ştiu eu singur ce se cade şi ce nu. Daţi-mă repede jos!

Omul îşi scoase pălăria şi-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia cîmpul. Prichindel începu să sară printre brazde şi să se preumble printre bulgării de pămînt, despicaţi de tăişul plugului. Şi deodată, pe nesimţite, se strecură într-o gaură de şoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

- Noapte bună, boierilor! le aruncă Prichindel în bătaie de joc... Şi mai duceţi-vă acasă şi fără mine...

După ce-o ştersese, îşi mai rîdea şi de ei! Cei doi pişicheri erau cătrăniţi rău şi alergară într-acolo, într-un suflet. Vîrîră un băţ în gaura de şoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vîra tot mai afund şi cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubaşi şi să-şi caute de drum. Şi rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă...

Cînd Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieşi îndată afară din ascunzătoare.

"Mare primejdie te paşte de mergi pe ogor pe întunecimea asta! îşi zise el. Lesne îţi poţi frînge gîtul în vreo hîrtoapă..."