Vrăjitoarele au ochii roşii şi vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, cînd se apropie picior de om. Şi la fel de bine adulmeca şi cotoroanţa asta. De cum i-a simţit pe Hansel şi Gretel că se apropie de acele locuri, a şi început a hohoti cu răutate şi-n vorbele ei era numai batjocură:

- Pe ăştia îi şi am în mînă, nu-i las eu să-mi scape...

De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Şi cînd îi văzu ea pe amîndoi cît de drăgălaş dorm împreună şi cît de rumen şi rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie şi începu a mormăi mai mult pentru sine: "Straşnică bucătură o să am, n-am ce zice !...".

Apoi apucîndu-l pe Hansel cu mîna ei sfrijită, îl împinse pînă la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorît aşa de straşnic, că oricît ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.

După ce-l puse la popreală pe Hansel, băbuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgîlţîind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:

- Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, da' cînd s-o mai împlini, o să-l mănînc !

Gretel începu a plînge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanţei şi, pînă la urmă, trebui să se supună şi să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. 

Şi-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai bună mîncare, ca să se îngraşe, Gretel abia de căpăta de la babuşcă nişte coji de raci.

În fiecare dimineaţă, băbuşca se strecura şontîcăind pînă la grajd şi încă din prag se apuca să strige:

- Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrăşat de ajuns !

Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum babuşca avea ochii tulburi şi vedea că prin sită, era încredinţată că-i întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se mai îngraşă.

Trecură aşa zilele şi văzînd că după a patra săptămînă Hansel rămăsese la fel de ogîrjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să aştepte.

- Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai mîine şi-l pun la fiert!

Vai, cum se mai boci biata surioară, cînd trebui să care apa pentru a doua zi, şi cum îi şiroiau lacrimile amare pe obraz !...

- Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întîmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar împreună !

- Ia mai sfîrşeşte odată cu bocitul, se răsti cotoroanţa la fată, că doar nu-ţi ajută la nimic toată văicăreala !..

Nici nu se luminase încă bine de ziuă, cînd începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atîrne cazanul pentru fiertură în cîrligul de fiert şi să aprindă focul.

- Mai întîi, aş vrea să punem la copt, auzi tu ? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frămîntat de mult.

Nu-şi sfîrşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrînci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.

- Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pîinea !

Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemna pe fată să se vîre în cuptor !...  Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac ! ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo pînă ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mîncat-o... Numai că Gretel băgă de seamă ce gînduri clocea în cap vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătîngă şi neîndemînatică:

- Aş intra, da' nu ştiu cum să fac... Pe unde să intru ? Şi cum anume ?

- Eşti proastă ca o gîscă ! o ocărî baba. Păi, nu-ţi dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare ? Ia te uită, şi eu as putea să încap în ea ! Şi, şontîcăind, se apropie de cuptor şi-şi vîri capul în el.

Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brînci zgripţuroaicei de se duse pînă-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu ! ce mai urlete, că te treceau fiorii, răzbăteau dinăuntru!

Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse pînă ce se prefăcu în scrum.

Gretel dădu fuga într-un răsuflet pînă la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizîndu-l, strigă bucuroasă:

- Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare ! Vrăjitoarea a pierit !

Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, cînd i se deschide uşiţa. Şi văzîndu-se iarăşi împreună, îşi săriră de gît şi se sărutară şi bucuria le rîdea în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, ca nişte iezi !

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare şi nestemate !...

- Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decît pietricelele noastre ! făcu Hansel şi-şi umplu buzunarele pînă nu mai putu.

Iar Gretel spuse şi ea:

- Vreau să aduc şi eu acasă o mîna-două din ele !

Şi alese, şi alese pînă ce-şi umplu şorţuleţul.

- Acu', hai s-o tulim de-aici cît mai degrabă, hotărî Hansel, că mult mai uşoară mi-ar fi inima de-aş şti c-am ieşit din pădurea asta fermecată.

Merseră ei ce merseră, cale de cîteva ceasuri şi numai ce ajunseră la o apă mare.

- Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărît. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cît de îngustă...

- De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi ! Dar prin locurile astea, slabă nădejde... zise Gretel cu mîhnire. Da' uite, mai încolo văd o raţă albă înotînd. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt...

Şi începu a striga:

                                Raţă, răţişoară,