- Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atîta vreme? Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră... 

Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mîhnit că-i lăsase atît de singuri.

Nu trecu multă vreme şi nevoile începură iarăşi să-i încolţească. Şi numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicîndu-i lui bărbatu-su, care se perpelea în aşternut:

- De-acu am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decît o jumătate de pîine !... Şi după ce-om mînca-o şi pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite... Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu ! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă. Altă scăpare nu vad, de ni-e drag să ne mai putem ţine zilele.

Vezi însă că omului i se încrîncena inima la auzul ăstor cuvinte şi gîndea în sinea sa: "Ba, mai bine s-ar cuveni să împarţi cu copiii tăi ultima bucătură !...". Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocăra şi-l mustra. Acu', e ştiut, cine a apucat de-a spus A trebuie să-l rostească şi pe B şi dacă şi-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie şi a doua oară să facă la fel.

Copiii erau însă treji şi auziră toată voroava lor. După ce bătrînii adormiră, Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse şi de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie uşa, aşa că băiatului nu-i fu chip să poată ieşi din casă. Şi deşi îi era inima grea, îşi mîngîie surioara, spunîndu-i:

- Nu plînge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine...

Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că şi veni femeia şi-i trase pe copii din aşternut. Apoi le întinse cîte o bucăţică de pîine, care era mult mai micşoară decît de cealaltă dată.

În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face firimituri în buzunar şi din loc în loc se oprea să le presare pe jos.

- Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taică-său, ce te tot opreşti mereu şi priveşti în jur ? Vezi-ţi mai bine de drumul tău şi mergi cum trebuie !...

- Păi, mă uit după porumbiţa mea, care stă pe-acoperiş şi vrea să-mi spună la revedere ! ... grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag.

- Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbiţă ! E soarele de dimineaţă care străluceşte sus, deasupra hornului.

Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-şi pusese în gînd şi, încetişor-încetişor, împrăştie pe drum toate firimiturile.

Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare şi mama le zise cît putu ea de blînd:

- Rămîneţi aici, copilaşi, şi de v-a biruit oboseala, n-aveţi decît să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă... Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne şi seara, cînd om sfîrşi lucrul, ne întoarcem să vă luăm.

Trecu ce trecu timpul şi cînd veni ora prînzului, Gretel lua bucăţica de pîine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. 

Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arătă să-i ia pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii. Dacă văzu ce se întîmplase, Hansel o mîngîie pe surioara lui şi-i zise:

- Să rămînem aici pînă ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi uşor să găsim firimiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cît am mers. Ele or să ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur !

De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o firimitură... Mulţimea de păsărele care tot zboară peste cîmpuri şi prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui Gretel:

- N-ai teamă, surioară, pînă la urma tot o să găsim drumul !...

Dar vezi că nu fu chip să-l găsească... Merseră toată noaptea şi mai merseră încă o zi, din zori şi pînă-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Şi erau prăpădiţi de foame ca vai de ei, că afară de cîteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiţi ce erau, sărmanii copii abia îşi mai trăgeau picioarele, şi aşa se făcu că nu mai putură merge şi, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buştean.

Şi se ivi a treia dimineaţă de cînd copiii părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cît mergeau, cu atît se afundau mai adînc în pădure. De nu le venea cît mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte.

Cînd se făcu ora prînzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă şi frumoasă, care cînta atît de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte. După ce-şi sfîrşi cantul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură, "zvîr !" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea pînă cînd se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cît ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiş şi cînd veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pîine şi acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat.

- Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine ! Eu o să mănînc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce !...

Hansel n-aşteptă să fie rugat şi, înălţîndu-se pe vîrfurile picioarelor, rupse o bucăţică din acoperiş, să-şi dea seama ce gust are. În ăst timp, Gretel ronţăia de zor o spărtură de geam. Şi numai ce se auzi deodată o voce subţirică, ce venea dinăuntrul căsuţei:

- Cronţ, cronţ, cronţ, 

da ce hoț 

ronţăie a mea căscioară ?! 

Cine, cine e afară ?...

Şi copiii răspunseră pe dată:

        - Vîntul, vîntul ! 

Azi înconjură pămîntul !...

Şi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănînce şi mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperişul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos şi, desprinzînd un ochete de geam, se aşeză jos şi începu a-l ronţăi cu poftă.

Şi cînd nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrînă de tot, ce se sprijinea într-o cîrjă, ieşi din casă, tîrşîindu-şi picioarele.

La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atît de tare, că scăpară tot ce aveau în mînă. Dar vezi că bătrîna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinînd uşurel din cap:

- Ei, copiii mei dragi, da' cine v-a adus aci ? Poftiţi de intraţi înăuntru şi rămîneţi la mine, că nu vă fac nici un rău !

Şi luîndu-i pe amîndoi de mînă, îi duse în căsuţă. Iar acolo îi aştepta o mîncare, să-ţi lingi degetele, nu alta: lapte şi clătite cu zahăr, mere şi-o mulţime de nuci ! După ce se ospătară ei bine, bătrîna le pregăti două paturi cu aşternutul cum îi zăpada şi Hansel şi Gretel se culcară fără nici o grijă şi se simţiră în al nouălea cer.

Bătrîna se arătase prietenoasă ca să le cîştige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pîndea copiii ca să-i atragă cu şoșele şi momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pîine, să-i ademenească mai uşor.

De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua cînd se bucura de un astfel de ospăţ o socotea ca pe-o zi de sărbătoare, şi cum de n-ar fi fost aşa pentru ea !...