Un ajun de Anul Nou
Se vede că eu îi întrerupsei ruga, căci băgai de seamă că îşi făcea cruce. Apoi, după o pauză, el îmi zise:
— Acolo ard butii cu catran dinaintea curţii colonelului. Ţi-am spus că el are astă-noapte o serbare. Dacă numai nu ne vor mânca lupii, când vom ajunge acolo, voi trage şi eu o duşcă bună de holercă. Haide, haide, cotonogule! nu te da, că te ajung lupii! şi el iară plesni din limbă, îndemnând din nou calul la fugă.
Rămăsei confuz de indiferenţa moşneagului în faţa sorţii care ne aştepta. Căci trăgând cu urechea m-am încredinţat că lupii ne ajung, fiindcă urletele deveneau mai lămurite şi mai îngrozitoare.
Dară de ce nu se teme el? îmi făceam întrebarea. Nu se teme, îmi răspunsei însumi, pentru că aceşti oameni muncitori, care toată viaţa o petrec în pericole şi lupte cu elementele şi în zilnică muncă, întru atâta se deprind cu totul ce îngrozeşte, încât devin fatalişti. Neavând timp de a cugeta la chestii filozofice, ei se dedau cu indiferenţă curentului mişcărilor vieţii cu feluritele ei schimbări, lăsând dezlegarea lor în seama lui Dumnezeu, adică a fatalităţii, gândind că ce trebuie să fie, se şi împlineşte fără ca mintea omenească să poată pune piedici. Această amorţeală a intelectului provine şi din neîndemânările vieţii şi ale organismului obosit, pe care natura, spre a-l reînnoi şi ajuta, îl aduce la indiferenţă intelectuală, ce este o aţipire şi odihnă morală. Eu cu oareşicare invidie gândeam de ce nu mă pot sprijini şi eu în aşa o indiferenţă, ci din contra, imaginaţia mea aprinzându-se de îngrozirea pericolului, pare că simţeam deja colţii fiarelor cum mi se înfig dureros în cărnurile mele. Dezvelindu-mi faţa de gulerul blănii, cu spaimă priveam împrejur.
Lupii ne ajunseră. Câţiva din ei, alergând dinaintea calului, vroiau să-i curme drumul. Iară unul mai îndrăzneţ făcu o săritură în sus spre botul gloabei, vroind să o apuce de nări; imediat însă rămase răsturnat şi călcat de copitele calului, care trase săniuţa peste el, lăsându-l în urmă lăţit în omăt, unde camarazii săi şi începură a-l scărmăna. Într-aceea zarea de foc mereu îşi adăugea lumina sa roşietică şi mirosul de catran ajunse până la noi.
Bătrânul slobozi iarăşi un chiot puternic, ce era ca un semnal înţeles de departe, căci imediat dinspre zarea de foc răspunse un cor de chiote şi răcnete ameninţătoare. Lupii, care înconjurau săniuţa, peşin se făcură nevăzuţi.
Când am tras la scara curţii boierului, văzui o mulţime de ţărani învârtindu-se printre poloboacele cu catran aprins. Ei beau din butelii şi jucau prin omăt.
Nu apucasei a mă coborî din săniuţă, cînd două slugi în livrele, mai că ridicându-mă pe sus, mă duseră într-o odaie spaţioasă, în care, dezbrăcându-mi blana, îmi aruncară pe umeri un fel de mantie ca de domino, poftindu-mă să-i urmez în marele salon, unde dl Priboianu primea musafirii.
— Şi de ce această mantie? întrebai cu mirare. Mergeţi mai întâi de mă anunţaţi dlui colonel, zisei mai departe, numindu-mi numele.
— De prisos este! îmi răspunse, cum am înţeles, majordomul colonelului. Oricine ar sosi în astă noapte, este binevenit; spre a da însă îndemânare îmbrăcămintei acelor din musafiri, care nu vin costumaţi, le dăm câte o mantie de domino, ca să-şi acopere veşmintele de voiaj.
Când uşa salonului se deschise înaintea mea, rămăsei pe prag uimit de o neaşteptată privelişte, care semăna cu o fantasmagorie.
Pe o estradă, ce se înălţa la mijlocul salonului, acoperită cu scumpe covoare, era aşezat un tron, împodobit cu cununi şi buchete de flori. Pe tron şedea un copilandru îmbrăcat într-un costum mitologic, presurat cu fluturi de aur. Pe capul lui strălucea o coroană de steluţe, cum se părea, electrice, pentru că lumina lor era orbitoare; şi din ele se alcătuia cifra anului nou. Tot tavanul salonului, precum şi pereţii, acoperiţi de nişte cortine şi draperii mohorâte, imaginau o capişte idolatră5. Salonul părea a fi pustiu; tăcerea din el nu era întreruptă de nici o voce, de nici un zgomot. Nu vedeam decât pe copilandrul care şedea ca înlemnit, fără mişcare, întocmai ca un idol păgân. În poza sa neclintită părea că aştepta ceva. Dar iată că ridică cătinel mâna dreaptă, în care ţinea un toiag, şi automatic făcu cu el un semn, învârtindu-l deasupra capului. Atunci pare că din sus în depărtare răsunau în intervale regulate una după alta douăsprezece lovituri de clopot. Subit de pe tavan draperiile se retraseră, lăsând liber un cer senin presurat cu stele.
Copilandrul făcu a doua mişcare cu toiagul spre şirul cortinelor de pe pereţi, şi acestea imediat se retraseră şi o mulţime de public în diferite veşminte şi costume cu gălăgie nabuşi în salon. Îndată mă văzui înconjurat, împins cu coatele, izbit în toate părţile de adunătura nebunatică, ce se silea care mai degrabă să ajungă la tronul copilandrului, ca să ieie din mâna lui o floricică, pe care femeile o aninau la cap, iar bărbaţii la piept. Părea că toate ginţile şi clasele de oameni se aflau în această mare adunare costumată, începând de la capetele încoronate până la modestul plugar. Observai numai că mulţimea se împărţea în două tabere. Pe una o conducea o femeie frumoasă în costumul zânei Minerva; pe a doua, fantoma morţii învelită în giulgiu alb, purtând coasa pe umăr. Cei din ceata primă, închinându-se copilandrului, primeau de la el o floare, cei din ceata a doua — câte o lumânare aprinsă. Zeiţa Minerva făcu un semn de comandă şi ceata se şi aşeză de-a lungul salonului precum în aşteptarea unei procesiuni ce trebuia să urmeze. Fantoma morţii se apropie de uşa din fund şi, deschizând-o cu mâna sa de schelet, scrise deasupra cu litere de foc: „Porţile eternităţii“. Apoi cu degetele sale de oase sună în plăseaua coasei. Atunci pe uşa de vis-à-vis a salonului începu a înainta o procesiune ciudată: Napoleon al III-lea înhămat la o targă cu ghiulele de tunuri, puşti şi pistoale, cu grea muncă şi îngrebănoşit, de-abia târâia targa pe care se înălţa un steag negru, pe care era scris cu litere roşii „Militarismul“. Când Napoleon se opri ceva, ca să se odihnească, atunci femei urâcioase ca furiile, cu şerpi — drept păr — în cap, îl împingeau de spete înainte, arătându-i porţile eternităţii, la care priveghea spectrul morţii. Vădane în doliu, bătrâni cărunţi în cârje, copii mici în rufe, cu dojeniri şi blestemuri urmau în trista şi urâcioasa procesiune, care în grabă intră pe porţile eternităţii. Acestor urmau toţi acei ce ţineau lumânările în mână; între răposaţi se vedeau generali, miniştri şi funcţionari politici: aţâţătorii calamităţilor universale.
Pe acelaşi drum urmă apoi o altă ceremonie alegorică, şi mai cuidată. Înainte mergea un şir de arapi înarmaţi, petrecând cu alai pe sultanul neputincios, ce, abia târâindu-şi picioarele, se rezema de braţele zeităţilor regine, ce reprezentau puterile europene. Ele îl duceau spre porţile eternităţii, unele sprijinindu-l, altele ridicându-i hlamida, ce se târâia după el şi care era cusută din bucăţi de stofă cu inscripţia numirilor diferitelor provincii, ce alcătuiesc imperiul otoman. După zeiţele încoronate mergeau o mulţime de cadâne în haine albe şi cu feţe acoperite. Sultanul, ajungând la porţile eternităţii, se opri, neputându-se hotărî de a păşi pragul. Întorcându-se către zeiţele încoronate, le făcu un gest de implorare. Ele însă îl împinseră înainte, smulgându-i de pe umere hlamida, şi, împărţindu-se cu bucăţile, se retraseră în rândul privitorilor, sfătuindu-se întreolaltă, trecând în revistă şi schimbând bucăţile de stofă. Când ultima cadână intră prin porţile eternităţii, uşile ei se închiseră şi literele de foc se stinseră.
Una din zeiţe se apropie de tronul copilandrului, îi luă din mână toiagul şi scrise pe aceeaşi uşă cu litere de foc: „Bizanţia, capitala universală liberă.“ Celelalte zeiţe din bucăţile de stofă alcătuiră un steag, care îl înfipseră deasupra uşii. Pe steag era scris: „Confederaţia balcanică.“ Copilandrul, sculându-se de pe tron, ridică mâinile în sus ca la binecuvântare, şi un orchestru nevăzut intonă o horă încântătoare. Zeiţele regine, luându-se de mână, începură a dansa în jurul tronului. Deodată una din regine, ce se deosebea de celelalte, purtând deasupra măreţei sale frunţi flacăra geniului poeziei, mă ţinti cu o căutătură binevoitoare, şi cu o zâmbire de încurajare îmi întinse mânuţa, îndemnându-mă la joc. De extazul sufletesc inima mi se zbătu în piept şi prin un impuls de fericire mă repezii înainte, când subit simţii că două mâini ca două capcane de fier mă opriră pe loc, strigându-mi la ureche cu o voce de bivol: „Stai! Unde porneşti? Arată paşaportul!“
... Cu un răcnet de durere şi iritare tresării şi mă uitai împrejur.
„Nu se poate! nu se poate, ca să fie asta numai un vis“, mormăiam ştergându-mi ochii; repede însă m-am încredinţat că mă aflam tot în acelaşi cupeu de înainte. Mă treziseră din somn mogârlanii de jandarmi, care îmi cereau paşaportul ca să mă lase să trec frontiera Austriei.
NOTE
Schiţa datează din ultimii ani de viaţă ai scriitorului, fiind tipărită prima dată în „Gazeta Bucovinei“ (1895, nr. 104; 1896, nr. 2-3) şi tot atunci editată în broşură aparte la Cernăuţi, apoi inclusă în volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898.
1 Reprimandă. Dojană, mustrare.
2 Olat. Provincie, ţinut.
3 Haron. Personaj din mitologia greacă, luntraş în lumea subterană, care transportă cu barca sa sufletele celor morţi.
4 Hades. Iad.
5 Capişte idolatră. Templu în care se închină la idoli.