string(7) "library" string(8) "document"
300
1391
1475
5500
1711
1307
87
1457
1465
1466
1574
514
1310

Un ajun de Anul Nou

1 2

Prin iscusinţa picturii decorative, a mecanicii şi ştiinţelor fizi­cale, producem noi pe scena teatrală în cadru mic minunatele iluziuni, copiate după natură, imitând schimbările şi mişcările, ce se săvârşesc în perioadele elementelor tulburate.

Priveliştea este adusă la aşa mare perfecţiune, încât în mijlocul iernii, pe când afară viscoleşte şi gerul frige pârjol, privitorul, lăfăindu-se în loja sa somptuoasă, în care abureşte o căldură ca în luna lui mai, simte până şi mirosul de viorele şi lăcrimioare, care-i vine de la o damă megieşă, elegantă şi cu un buchet mare în mână. Cortina se ridică şi el vede aievea o furtună pe mare cu fulgere şi trăsnete, sau viscol de nea, ce se spulberă în pus­tiu, îngheţând de viu şi îngropând în troian pe călătorul rătăcit.

Deci târgoveţul birocrat sau locuitorul nerăzleţit din oraş nu o dată cu înfiorare îşi închipuie pe acel nenorocit, care pe neaş­teptate a fost prins de turbatele valuri sau viscole, în care el e împins la pieire, trecând prin orele fioroase de schingiuiri ca ale iadului, şi ajungând la nesimţirea agoniei, apoi la somnul etern.

Astfel de pericol e mai îngrozitor decât cel mai crunt asalt din răzbel, unde omul, fie cât de mişcat şi fricos, totuşi, simţindu-se în mijlocul camarazilor, pe nevrute se electrizează de la cei mai curajoşi, primeşte oareşcare voinicie şi, împins de impulsul gene­ral, cu supunere şi fără a-şi da seama, păşeşte înainte prin ploaia de glonţi şi reţeaua de baionete.

De aceste gânduri eram cuprins când odată, ducându-mă de la Odessa în ospeţie de Anul Nou la una din fiicele mele, măritată în Austria, mă aflam iarna în călătorie pe calea ferată. Calea însă era în multe locuri troienită şi trenul atât întârziase, încât rămasem încă pe drum tocmai de ajun. Cu ciudă îmi făceam însumi mustrări, de ce, lăsându-mă pe tânjală, nu m-am pornit cu câteva zile înainte. Mânia mea se aţâţa încă şi de frigul din cupeu, în care, nefiind încălzit, era frig ca şi afară. Învelindu-mă în blana mea, aşteptam cu nerăbdare pe conductor, cărui eram gata să-i fac o bună reprimandă1 pentru neglijenţa cea mare, când iată-l că intră în cupeul meu foarte îngrijat, zicându-mi cu grăbire:

— Noi, domnule, ne aflăm aici la jumătate de drum între două staţiuni şi ne oprim numai un minut, apoi iarăşi ne întoarcem îndărăt la staţia cea mare, ca să luăm ajutor, fiind calea mai de-parte cu totul troienită. Aceasta vă fac cunoscut, fiindcă poate doriţi a vă coborî aici spre a merge mai departe cu sania până la târguşorul megieş, distanţă de doi kilometri, unde veţi găsi gazdă sau la otel, sau mai lesne la proprietarul moşiei, care este foarte primitor de străini, fiind singuratic şi holtei.

— Bine, zisei către conductor, mai întâi nu ştiu de voi găsi aici sănii, al doilea nu cunosc pe proprietar şi nici nu ştiu cum îl cheamă.

— Sănii ţărăneşti se găsesc aici venite cu lucrătorii ce rânesc omătul, îmi răspunse el, iară proprietar este colonelul Priboianu. Alaltăieri a trecut el pe aici cu o mulţime de oaspeţi, ce i-a luat la curtea sa. Mai ales faceţi, domnule, cum doriţi, sau coborâţi-­vă, sau rămâneţi. Mult de gândit nu aveţi timp. Cu aceste cu­vinte ieşi conductorul grăbit din cupeu.

Ce neaşteptată surpriză! Colonelul îmi era bine cunoscut şi nu o dată la întâlnire mă angaja să vin la el la ţară pe câteva zile; dar neştiind la care moşie să-l aflu acasă, nu mă hotărâsei să întreprind călătoria. Colonelul Priboianu era foarte bogat, avea moşii în diferite districte. El era ca toţi oamenii pe care norocul îi dezmiardă: cheltuitor şi în colosalele sale nebunii nebăgător de seamă. Cu toate că avea vârsta de cincizeci de ani, extra­vaganţele şi păţaniile sale nu mai aveau sfârşit, aşa că peste câţiva ani bătu la talpă o clironomie de peste două milioane ce le avuse de la un unchi bogat, în locul cărei răsări alta, îndoit de mare, de la o bunică. Mă voi duce la el, hotărâi eu, neavând timp de a mă răzgândi, şi cu grăbire îmi luăi bagajul portativ de pe poliţa vagonului.

Dar când m-am coborât pe platformă şi m-am văzut noaptea în vălmăşagul cumplit al viscolului, care mai că nu mă răsturna de pe picioare, atunci cu părere de rău mi-am întors căutătura spre cupeul în care eram adăpostit şi voiam să mă întorc îndărăt. Era însă prea târziu. Locomotiva slobozi un şuier îndelungat şi neagra umbră a ei cu şirul de vagoane dispăru de înaintea ochilor mei în ceaţa de omăt. Lanternele se stinseră şi câţiva slujitori, chiar şi ei se făcură nevăzuţi, ascunzându-se prin ale lor locaşuri. Rămăsei singur pe loc ca într-un pustiu.

Un vânt furios, ce spulbera fulgi de omăt moale şi cleios, repede mă acoperi din cap până în picioare, iară frigul pătrunzător, ca un şarpe lunecos, se furişă prin cele mai mici descusături ale blănii, trecându-mi cu fiori de gheaţă pe după guler şi mâneci şi furnicându-mi tot trupul.

Stătui câtva timp în nedumerire. Ce să fac? Unde să-mi aflu adăpostul? Apoi, plecându-mă, ridicai bagajul de lângă picioare cu gândul ca să mă duc la staţie, unde, fie ea cât de mică, aş fi fost măcar scutit de viscol şi omăt.

— Poate căutaţi prilej? îmi zise subit la spinare o voce ne­cunoscută.

Eu m-am întors şi zării prin genele mele lipite de udeală o mare mătăhală albă de omăt, care îmi sta înainte cu o lopată în mână.

— Cine eşti dumneata? îl întrebai.

— Suntem câţiva ţărani din olaturi 2, veniţi aici la lucru, şti­ind că calea este troienită.

Eu m-am uitat în jur cu oarecare sfială şi în adevăr zării prin pâcla de omăt câteva umbre de oameni ce se mocoşeau pe lângă o gloabă înhămată la o săniuţă.

Nu aveam ce face şi m-am hotărât să mă pun în cale cu ţăranul ce-mi vorbise, ca pentru un bacşiş bun să mă ducă până în târguşorul megieş la vreun han, dacă proprietarul de acolo nu mă va primi peste noapte la sine.

— Bine, îmi zise, suiţi-vă în săniuţă, vom merge drept la pro­prietarul, care este acasă, fiindcă mulţi flăcăi şi din satul nostru s-au dus să-i colinde de ajun. Şi ţăranul, luându-mi bagajul, păşi înainte, iar eu în urma sa. Trecând pe lângă unica lanternă, ce rămase nestinsă la marginea platformei, cu sfială m-am uitat la călăuzul meu, în a cărui seamă îmi încredinţam, pot zice, viaţa; m-am liniştit însă, când am văzut că e un bătrân respectabil cu barbă mare albă, cu spetele încovoiate, dar cu mersul sigur şi puternic.

Cu greu păşeam prin omătul care se tot adăugea şi, când am ajuns la săniuţă, eram desăvârşit obosit, şi un oftat de uşurinţă mi se rostogoli de pe buze, când m-am văzut aşezat în ea, cu picioarele vârâte în paiele coşului.

— Moşule! întrebai, oare nu vom rătăci în acest viscol?

— De asta nu mă îngrijesc, răspunse el, gloaba mea nu-mi va face sminteală; dobitocul la aşa întâmplare ştie şi cunoaşte mai bine unde merge decât omul.

— Când vom ajunge, degrabă?

— De aici nu e departe. Să ne ferească însă Dumnezeu de altă primejdie, când vom trece colea prin pădure. — Şi el arătă cu mâna în fund spre orizont.

— Ce primejdie poate fi? îl întrebai cu îngrijire.

— Apoi dă, mă cam tem să nu deie peste noi vreo puiniţă de lupi.

— Apoi, dacă este aşa, mai bine voi rămâne la gară, şi mă găteam a mă coborî din săniuţă.

— Şezi, domnule, şezi! mă opri cu mâna ţăranul bătrân, una ca asta nu se va întâmpla, căci de mulţi ani nu se aude de lupi. Colonelul Priboianu îi stârpeşte de-a valma de pe toate olaturile moşiilor sale. El pentru această treabă ţine zăvozi aduşi de pes­te mare de departe, plătiţi fiecare cu câte preţul de patru perechi de boi.

Eu iarăşi m-am liniştit şi mă zgribulii cu supunere în săniuţă. Moşneagul plesni din limbă la adresa calului şi acesta în trap accelerat porni înainte. Îmi îmbodolii faţa cu gulerul blănii. Nu vedeam nimică. Îmi părea că mă aflu în luntrea lui Haron3, ce luneca cu mine în prăpăstiile Hadesului4. Trecu ca o oră de călătorie ce-mi păru o eternitate şi, cuprins de oarecare tulburare spirituală, ridicai ceva gulerul ce-mi acoperea ochii şi mă uitai împrejur.

O, ce fioros tablou!... Crivăţul sufla cu turbare, ridicând valuri de omăt ce ca nişte stafii albe se urmăreau unul după altul, pierzându-se în depărtare pe orizont. Pe cerul întunecat lunecau ca nişte cortine negre nouri încărcaţi cu omăt. Stuful uscat ce crescuse de-a lungul unei mlaştine îngheţate, sub apăsarea vije­liei îşi pleca vârfurile stufoase, zbuciumându-se cu foşnituri, ce semănau unor suspine sinistre. Nu departe se zărea, ca o dungă neagră, păduricea ce se desemna pe orizontul mohorât. Şi iată că de acolo în răstimpuri se auzeau urletele lupilor flămânzi. Se vede că calul înţelese însemnătatea îngrozitoarelor urlete, căci o porni la fugă turbată. Săniuţa spinteca omătul cu o repeziciu­ne ameţitoare şi la cea mai mică cârnitură sau lovitură a tălpilor în vreo cioată de copac puteam fi aruncat din ea pe omăt, spre a fi sfâşiat de lupi, care, cum am înţeles, ne adulmecaseră şi aler­gau din toate puterile, ca să ne ajungă.

— Moşule, moşule! auzi lupii? strigai eu cu îngrijire.

El nu-mi răspunse îndată, ci lepădând hăţurile îşi bătu mâinile de umeri, ca să le încălzească.

— Moşule! strigai iarăşi, nu auzi urletele?

Aşteptam răspunsul ca un inculpat verdictul de liberare sau de moarte. Căci ideea de-a mă simţi mâncat de viu îmi trecea ca furnicile prin trup şi mi se suia părul în vârful capului, gândind la o aşa îndelungată şi dureroasă agonie.

— Ei, apoi? răspunse el cu voce răguşită, gloaba mea de mult îi simţeşte; nu vezi cum a prins-o la fugă?

— Însă lupii fug mai tare şi ne pot ajunge, observai eu.

— Atunci pârdalnicii pot să ne şi mănânce, răspunse el cu un hohot scârţâit, ca o roată neunsă, — uită-te la dreapta! adaose el.

Întorsei capul şi văzui pe orizont o zare roşie ca de un incen­diu.

— Ce arde acolo? întrebai.

— Ian nu tot vorbi, răspunse bătrânul cu iritare.

1 2