— Se înţelege că compania noastră, adică Sergiu cu doi camarazi de universitate ai mei, răspunse tânărul palid.

Neneaca aruncă o căutătură de mânie spre fiica cu verigile în urechi, iară fiica de ciudă îşi muşcă buzele, loveşte în ele cătinel cu evantaiul şi, neputându-şi stăpâni tulburarea, se întoarce către tânărul palid şi zice cu voce tremurătoare: „Păcat de silinţa ce vă daţi şi de cheltuielile ce întrebuinţaţi pentru aceste privighetori venetice. Ele cântă şi ciripesc, apoi, luându-vă darurile, zboară unde înfloresc portocalii. Aşa-i că am dreptate, dle poet, d-ta mă vei înţelege!“

— Dar mata, duduie, nu vei înţelege când îţi voi spune că, din contra, păsăruica cântăreaţă va rămâne aici în colivia căsătoriei, îi răspunde tânărul cu un ton misterios.

— Se vede că se mărită cu vreun actor, adaoge neneaca zâmbind cu ironie. Şi apoi nu-i de mirare: actriţă cu actor, aşa se cuvine!

— Din contra, întrerupe tânărul palid. Ea nu se mărită cu un actor, ci cu un proprietar mare al nostru, cu tânărul şi bogatul Iancu Cucu.

Vestea aceasta a lovit ca fulgerul în loja din bel-etaj. Neneaca cu un mic răcnet a sărit de pe scaun şi a picat îndărăt ca ameţită. Fiicele, nevrând, lovesc în palme cu mirare, apoi se silesc a ridica pe neneaca de pe scaun şi a o duce pe subsuori în apartamentul damelor. Publicul din lojile megieşe privesc cu nedumerire la confuzia celor trei dame. Dar fiica cu belciugii în urechi, spre a da neneacăi efectul unei ameţeli de modă, o dojeneşte cu glas zicând: „Ţi-am spus, neneacă, să nu asculţi cu aşa mare atenţiune pasajele patetice, fiindcă muzica îţi iritează nervii“. Şi din întâmplare tocmai în acel moment duetul de pe scenă întru atâta a încântat publicul, că mulţi din asistenţi se ridicară de pe scaune, trimiţând furtuni de aplauze şi de laude cântăreţilor. Tânărul palid, înţelegând sub ce impresie neneaca s-a tulburat, a ieşit din lojă cu grăbire.

Pe scenă primadonei i s-a dat un dar de mare preţ, iară publicul elegant, după multe urări, s-a adunat iarăşi în foié.

Pe o canapea de catifea se pune un bătrân cu fiul său. Bătrânul poartă o perucă foarte neted pieptănată în cârlionţi la tâmple, iară tânărul cuconaş poartă colerete albe la gât de mărimea unor aripi de gâscă. Bătrânul se uită cu o căutătură zâmbitoare la două dame ce vin spre el şi zice fiului său: „Ia seama, Pătrăchel, pe lângă noi va trece neneaca cu copila ce are 100 mii zestre. Nu scăpa prilejul, închină-te şi spune-i ceva amabil, da ştii, zâmbind cu aşa graţie, încât să-i poţi arăta frumoşii tăi dinţi ca de fildeş. Cine mai ştie ce dă norocul, câteodată duduiele se amorezează şi de dinţii cavalerilor.

— Curios mai eşti, tătucă, duduia asta îi aşa de falnică încât nici nu vrea să se uite la mine! Şi tânărul cu colerete face cu mâinile un gest de desperare.

— Şi de ce socoţi tu aşa? apostrofează tătuca, zi mai bine că eşti un nătărău şi nedibaci a face curte, şi cu aşa cusururi nu vei ajunge departe. Îmi pare rău că tu, fiind unicul fiu, te-am scăpat de serviciul militar, unde ar trebui mai bine să slujeşti, învăţând de la ofiţerii sprinteni iscusinţa de a măguli femeile şi a te purta cu isteţime în societăţile elegante, în care te trag ca pe un urs de urechi. Of! of! şi sunt pe lumea asta părinţi fericiţi, ce au feciori săraci, dar destul de hâtri spre a-şi găsi mirese bogate fără ajutorul părinţilor. Numai eu, păcatele mele, am colindat la peţit prin toate casele cu fete bogate şi de pretutindeni numai cu bostani am ieşit, încât acuma mi-i ruşine să mă arăt pe stradă.

— La ce cauţi numaidecât bani mulţi, îi răspunde tânărul îndreptându-şi coleretele şi roşindu-se la faţă.

— Aşa se cade, adaugă bătrânul, că ce este mai priincios decât o zestre bună, comoară găsită ca în drum! Atunci şi bătrânii părinţi se folosesc, trăind bine pe lângă copii. Ia şi săptămâna trecută s-a însurat un biet ofiţer numai cu sabia la brâu, luând zestre o sută de mii capital numai cu vorbe dulci şi cu zurăituri de pinteni.

— Dar şi d-ta, tătucă, nu te-ai însurat cu bogată.

— Aşa-i, întrerupe bătrânul cu iuţeală, dar în timpul meu căsătoria nu atârna de la voinţa miresei, ci de la a părinţilor. Acum s-au schimbat obiceiurile, copilele nu întreabă pe părinţi, ci se mărită în ruptul capului după porunca sentimentelor de amor.

Cine ştie cât ar fi mustrat bătrânul pe fiul său, de nu l-ar fi întrerupt apropierea demoazelei cu o sută de mii care, plimbându-se prin foié, s-a oprit tocmai lângă canapeaua, pe care şedea bătrânul cu fiul său.

Bătrânul împinge pe fiu cu cotul în coastă, şoptindu-i la ureche: „Unde te uiţi, nu vezi că lângă noi stă duduia cea bogată? Scoală-te, apropie-te de ea şi spune-i câteva complimente!“

Tânărul cu colerete se scoală repede, se apropie de demoazelă, face câteva îndoituri, mozoleşte cu gura ceva neînţeles, apoi se roşeşte până peste urechi şi rămâne ca înţepenit, învârtind numai pălăria în mână. În momentul acela doi adjutanţi apropiindu-se de demoazela bogată, unul din ei prin întâmplare loveşte în cot pe tânărul cu colerete, şi acesta scapă din mână pălăria care se duce de-a dura şi se opreşte de uşa unei loji. Când tânărul se pleacă să o ridice, o damă iese din lojă, îl loveşte cu uşa în frunte, şi un hohot general zbucneşte uitând fiecare eticheta de la bien tenue. Atunci tânărul cu colerete, având un cucui roşu în frunte şi pierzându-şi cumpătul de ruşine, aruncă pălăria din mână şi aleargă în fuga mare spre ieşirea de paradă.

Câte scene de acestea nu provin în vârtejul deşertăciunilor omeneşti, în lupta pentru existenţă, pentru îndestularea pasiunilor, în goana nebună de a se îmbogăţi, în vânzarea amorului pe bani... Şi acest bâlci se săvârşeşte în templul esteticii, unde se cultivă frageda floare a poeziei, care se veştezeşte de recea suflare a realismului 18. Deci ce va fi mai departe în veacurile viitoare?

Sub toiagul magic al invenţiilor s-au realizat miracolele poveştilor bătrâne, dar s-a adaos şi setea după descoperiri noi. Dacă s-a săvârşit vreo schimbare bună în politică, toţi aşteaptă rezultatele ei cu aceeaşi însetare de noi îmbunătăţiri, renaşteri în actele noastre, în toate mişcările minţii industriale. Însă toate zbuciumările omeneşti sunt supuse legii destructive a naturii care dărâmă, pentru ca din dărâmături iarăşi să zidească. Viitorul va înghiţi actualitatea, precum actualitatea a înghiţit trecutul, alcătuind acel perpetuum mobile, de care filozofii, începând de la Confucius19 până la secolul nostru, şi-au tocit minţile.

Zgomotosul carnaval s-a sfârşit, şi păsărelele cântăreţe, hrănite cu păsăţel de aur, îşi iau zborul spre clima cea caldă a Italiei. În patria lor ele vor intra iarăşi în viaţa casnică, făcându-şi cuibuşor moale din penele smulse de pe publicul nostru şi gurluind ca porumbii de satisfacţia câştigului adus din terra incognita20, după cum numesc ei ţara îmbelşugată ce hrăneşte la sânul său nese­cat pe atâţi venetici flămânzi şi însetaţi din toată lumea.

Cam aşa gândeam eu aflându-mă la gară tocmai în momentul când adoratorii ca un roi de albine pline de miere însoţeau pe primadona Elvira, ce cu trenul de seară avea să plece în patria sa.

Servitorii încărcau prin vagoane lăzi, cutii, legături, cartoane şi alte nenumărate bagaje ale donei Salamini, încât pornirea ei semăna cu cea a unei caravane; iară gălăgiile, vorbele, râsurile, urările, şampania scânteind în pocale, complimentele de fală de pe buzele adoratorilor te făceau să crezi că eşti înaintea unei zeiţe păgâne în templul cultului ei. Şi ea, zeiţa armoniei, zâmbea cu mare plăcere, dar arunca pe furiş şi câte o privire de satisfacţie la lăzile sale cu odoare scurse din buzunarele adoratorilor dintre care, după pornirea trenului, mulţi vor rămâne pe străzi cu inimile zdrobite şi cu neînduraţii creditori după spate.

Dar iată că al treilea sunet al clopoţelului anunţă ultimul moment al despărţirii. Dona Elvira trimite cu mâna din fereastra vagonului salutări publicului mâhnit şi, când trenul scrâşnind se porneşte, pălăriile şi batistele fâlfâie în urma lui, până ce în fine trenul se face nevăzut şi publicul se împrăştie în toate părţile. Atunci şi eu m-am sculat de pe locul de unde priveam la acel duios rămas bun, şi cu tristeţe mi-am adus aminte de timpul trecut şi de fosta primadonă Dunea Burakova. Uitasem cu totul că sărmana aştepta vizita ce i-am făgăduit, şi cu acest gând, suindu-mă în săniuţa unui birjar, i-am spus adresa.

Pe lângă trista dispoziţiune ce mă cuprinse, se adaose şi o seară posomorâtă de iarnă. O pulbere subţire de omăt străbătea prin străzile oraşului, acoperind cu o ceaţă albă sticlele lanternelor de pe trotuare, din care abia se vedea licurind o lumină roşietică, şi un vânt pătrunzător sufla prin paltonul meu de modă, lipindu-mi ochii cu promoroacă. După o aşa penibilă călătorie de vreo două ore, birjarul, în fine, se opri la poarta colosalei zidiri a casei lui Fendrich. Trăgând clopoţelul, portarul mi-a deschis şi cu obrăznicie m-a întrebat pe cine caut.

— Spune-mi de locuieşte aici, în mansarda nr. 17, Dunea Burakova!

— Ştiu, ştiu, mi-a răspuns el, d-ta eşti de la contoarul pompelor funebre, unde stăpânul casei m-a trimis azi dimineaţă să vă comand ca s-o luaţi de aici!

— Ce contoar? pe cine să iau? întrebai eu încremenit de mirare.

— Pe calica din mansardă! În zori să o iei de aici numaidecât. Lua-i-ar dracu pe rufoşii ce se încuibă prin mansardele palatelor, unde noi slujim. Aleargă după dânşii şi-i coboară pe spinare morţi de sub coperiş. Apoi cu un gest de mânie a adaos: „Suie-te acolo şi ia-i măsura sicriului...“, şi el iarăşi începu a sudui.

Neascultându-l mai mult, cu osteneală am păşit peste mulţimea de scări a etajelor, până ce am ajuns la ultima scăriţă a mansardei — locuinţa clasică a atâtor genii — din care strălucitorul soare al inspiraţiei străbate întunericul ignoranţei şi unde se săvârşeşte crâncena luptă şi tortură pentru ideile libertăţii. În o aşa cameră tristă şi întunecată culege muza eterică ultimele sunete armonice de pe buzele poetului în agonie, spre a le depune şiraguri de mărgăritare în comorile posterităţii...

Cu aşa triste gânduri m-am oprit la uşa nr. 17, sfiindu-mă a o deschide; ştiam eu că după dânsa zace rămăşiţa de lut a unui talent, care odinioară a răspândit entuziasm în jurul său.

Nu ştiu din ce parte un vânt se furişă prin o crăpătură şi cu un îndelungat bocet răsună în tăcerea nopţii, apoi bocetul cătinel combinându-se în note muzicale, îmi părea a auzi în el vocea îngerească a Dunei. Ea cânta un cuplet de operetă, a cărui armonie îmi străbătea până la suflet, apoi melodia trecu într-o arie atât de jalnică, încât ochii mi se umplură de lacrimi. În fine notele slăbiră treptat şi se dizolvară în tăcere. Uşcioara se deschise cătinel şi frumuşelul căpuşor al Dunei se ivi zâmbindu-mi cu guriţa ei de mărgean. Atunci eu cu o mişcare automatică am deschis desăvârşit uşa şi am întins mâna, dară năluca a dispărut şi dinaintea mea văzui tabloul morţii cu puterea sa neîndurată şi nimicitoare.

La palida lumină a unei căndeluţe se vedea zăcând leşul sărmanei bătrâne. Un fior rece îmi trecu prin trup. Se poate oare ca în acea urâcioasă mumie să se fi păstrat odinioară atâtea graţii şi frumuseţi? Guriţa cu buzişoarele-i roze acum semăna cu o coajă de stejar spintecată. Ochişorii ei drăgălaşi acum erau cufundaţi în două văgăuni negre ca în nişte scafe acoperite cu câte o pielicică galbenă şi uscată. Ea zăcea pe o laiţă goală cu mâinile încrucişate pe piept, ţinând în degetele înţepenite o iconiţă care, cum se vede, i-o puse soţia portarului. Ea era îmbrăcată tot în acea modestă rochiţă de merinos, în care am văzut-o în cabinetul damelor de la teatru. Eu cu evlavie m-am plecat de am sărutat iconiţa, şi din ochii mei curseră câteva lacrimi pe mâinile ei uscate... Apoi m-am coborât din mansardă, pentru ca în zori să mă reîntorc şi să petrec pe moartă la locaşul eternităţii.

A doua zi, când m-am sculat, viscolul contenise, iar omătul pica din nori în fulgi îmbelşugaţi. Eu am întârziat ceva cu sosirea, pentru că oprindu-mă cu sania dinaintea porţii casei lui Fendrich, văzui sicriul de scânduri goale aşezat pe paie într-o săniuţă cu o gloabă, lângă care se îndeletnicea cu înhămatul un servitor de la contoarul pompelor funebre cu pălăria lui de paradă în trei cornuri, ce contrasta atât de tare cu cojocul de dubală în care era îmbrăcat. Câţiva paşi mai departe şedea zgribulit sub portic un preot bătrân şi lângă dânsul un diacon cu o cruce în mână, aşteptând ca săniuţa cu moarta să pornească. Descoperindu-mi capul şi făcându-mi cruce, am invitat pe preot să se suie în sania mea, fiind ţintirimul foarte departe şi troianul până la genunchi. Diaconul s-a aşezat în sania cu sicriul şi modestul cortegiu funebru s-a pornit pe străzile pustii.

Din întâmplare noi am trecut pe dinaintea faţadei grandioasei zidiri a teatrului orăşean. Pare că umbra răposatei trimitea ultimul adio templului esteticii, în care şi ea odinioară primea cununi de triumf şi aplauze frenetice de la adoratorii săi.

După o cale îndelungată am ajuns în sfârşit la locul veşniciei, unde biata răposată a fost slobozită în groapa căscată şi acoperită cu omăt. Sicriul ei nu era presărat cu flori şi cununi de dafini, ci acoperit cu o pânză albă ţesută din lacrimile cereşti, ce îngheţate în cristaluri picau din nori. Cu acel giulgiu nepătat s-au învelit în somnul etern tinereţea, frumuseţea şi spiritul odinioară atât de încântător al Dunei Burakova.

Astfel am asistat în timp consecutiv la luarea de rămas bun a două primadone, dintre care una s-a întors în patria sa, iară alta în patria eternă.

Sic transit gloria mundi! 21

Note

Prima parte a acestei schiţe memorialistice în variantă rusească — Scene din culise (Zakulisnâe sţenî) a apărut în culegerea Scene din viaţa de provincie (Odesa, 1857), fiind reeditată aparte la Chişinău în anul 1890, odată cu varianta întregită — Din culisele trecutului şi în foaierul prezentului. Amintiri teatrale (Za kulisami proşlogo i v foie nastoiaşcego. Teatralnâe vospominania, Chişinău, 1890), care, sub titlul Două primadone, s-a tipărit în Caleidoscop literar (Cernăuţi, 1895). Înainte de a apărea în volum, prima parte a poves­tirii s-a publicat în revista „Vatra“ (1894, nr. 5) sub titlul Dunia Burakova. Amintiri teatrale, fiind semnată C. Ciurea.