În cabinetul ei de toaletă, afară de câteva măşti, capele şi capoturi, nu se găseau alte podoabe, fiindcă toaletele mai alese actriţele de provincie le ţin pe acasă. În fundul odăii pe o masă sunt aşezate felurite cutiuţe şi flacoane, bolduri, foarfeci şi vopseli, în mijlocul mesei e o oglindă cu două vase de flori pe de lături. Pe podea e aşternut un covor cam şters şi ros, pe care se joacă doi cotei, proprietate neapărată a actriţelor. În colţul odăii arde foc într-o sobuşoară de spijă, împrăştiind o priincioasă căldură. Dinaintea acestei sobe Burakova, tologită într-un jilţ, fumează o ţigaretă, uitându-se la para focului şi adâncită în gânduri. Ea este o femeie foarte frumuşică, ochişorii ei negri şi isteţi exprimă multe din cele ce guriţa ei roşie cu dinţi ca de mărgăritare nu vrea să spună. Nasul ei cam bârligat e aşezat între doi obrăjei proaspeţi şi rumeori care, când guriţa zâmbeşte, dezvelesc două gropiţe ce seamănă a fi cuibuşoare de amor. Talia, sânul şi tot trupul ei sunt plăzmuite în farmecele cele mai graţioase şi ademenitoare, aşa că nu degeaba dona Burakova inspiră în junimea oraşului o adoraţie frenetică. Ea era cochetă şi şugubeaţă pentru unii, iară pentru alţii aspră şi destul de iscusită pentru a se apăra de asalturile măgulitorilor şi desfrânaţilor ce-i făceau curte. Ea avea caracterul acelor femei care, de ce te apropii de dânsele, ele se depărtează, şi, din contra, voind a te depărta, te provoacă cu dulci ispite, ştiind a întrebuinţa bine fluidul misterios al amorului, cu care multe femei sunt bogat înzestrate de natură. Această puternică atracţiune învinge orice măsuri de pază, ce raţiunea iscodeşte spre a se feri de ispită. Cesţii2 trecute prin discuţiile celei mai adânci filozofii fiziologice pun cultul amorului în paralelă cu cultul religiunilor, unii crezând în poligamii, alţii în monogamii. Iară civilizaţia modernă se sileşte să curme aceste două noduri cu tăişul filantropiei, anume cu emancipaţia mutuală a ambelor tabere de luptători. Iscodirea legii libertăţii şi egalităţii drepturilor trupeşti este cea mai însemnată proprietate a ambelor sexe. Dar putea-va civilizaţia să ajungă la culmea perfecţiunii acestor doctrine? În cale îi stau multele greutăţi ale luptei pentru existenţă, ale luptei pentru îndestularea pasiunilor neînfrânate ce dau asalt de nebunii şi greşeli raţiunii încă în pruncie. Au nu vedem că filozofii cei mai înţelepţi, gânditorii cei mai adânci, asceţii cei mai aspri precum şi fanaticii cei mai turbaţi au fost şi vor fi totdeauna biruiţi de fluidul amorului şi, fiindcă Les vaincus ont toujours fort 3 , zburdalnicul prunc Cupidon şi-a bătut şi-şi va bate joc de ei, silindu-i să închine steagul înaintea unor perechi de ochi frumoşi? — Dar să ne întoarcem la dona Burakova, pe care am lăsat-o stând pe gânduri lângă sobuşoară. În căpuşorul ei se combina atunci strategia cea mai hâtră pentru a zădărî şi aduce la desperare pe adoratorii săi, care din partea lor asemenea se întreceau în combinaţii, ce fel de capcană să iscodească ca să poată prinde pe graţioasa păsărică ce le mânca momeala fără a intra în laţ. Ei nu o dată cu ciudă se uitau la frumuşica ciocârlie, cum se legăna în aer şi îşi ciripea amorul, dar totodată ochind momeala ce o ademenea.

Iată deci că ea se scoală din jilţ, îşi îndreaptă la oglindă abundenta sa frizură, studiază câteva zâmbiri şi gesturi, de care în curând va avea trebuinţă, apoi cam pe gânduri păşeşte spre scena luminată aşteptând ridicarea cortinei.

În parter, pe scaunele de primul rang, înfocata junime aştepta ivirea Burakovei, ca să aducă la împlinire răzbunarea pentru neizbutirea sa în amor. Complotul era acuma urzit şi hotărât, ca prin fluierat şi ostilităţi să aducă pe biata artistă la extremul mizeriei, şi atunci ca şoimi răpitori să prindă pe gingaşa păsărică în ghearele lor.

Astfel e soarta multor femei, ce se suie pe lunecoasa estradă teatrală spre a delecta publicul prin talentul lor. Nu una din acele femei inteligente cade până la infamie, şi apoi suspină gândind la fericirea din haremuri. Eu cu tristeţe înţelegeam piedica ce-i era pusă în cale şi prevedeam căderea ei. Neînduraţii măgulitori aduseră la împlinire conspiraţia, căci piesa Hamlet a fost fluie­rată, artiştii batjocoriţi într-un chip înfricoşat, aşa că autorităţile oraşului depărtară de la teatru pe bătrânul Burakov şi trupa lui se împrăştie. Neavând mai mult afaceri cu scena şi aşteptând altă trupă de actori ce trebuia să sosească din capitală, eu pierdui din vedere şi pe Dunea Burakova care, cum auzii, plecase din oraş însoţită de un adorator bogat. Apoi într-un timp se vorbea şi se scria prin gazete de renoitele ei roluri prin oraşele din provincie. În sfârşit, gazetele conteniră de a mai scrie ceva de Burakova. Se presupunea că ea cu adoratorul ei s-a dus la America, ţara disperaţilor şi a aventurierilor.

II

Dona Elvira Salamini

După un lung şir de ani de călătorii prin ţări străine m-am întors în oraşul O***. Mă uit împrejur, o, Dumnezeule, câtă schimbare în decursul acestor ani! Toate s-au renoit, s-au prefăcut, s-au îmbunătăţit, s-au perfecţionat aşa, de îmi părea a privi o fantasmagorie. Şezând într-o lojă a teatrului orăşean şi uitându-mă la grandioasa zidire, îmi ştergeam ochii. Ce, Doamne iartă-mă, nu-mi venea a crede că din sărăcuţul teatru de mai nainte, ce avea asemănare cu o coşarcă, s-a ridicat măreţul templu al lui Apolo din vechea Grecie cu coloanele lui de marmură, cu arcuri, statui, ornamente de bronz şi de spijă, înlăuntru cu picturi al fresco4, candelabre, poleială, cristaluri, iluminaţie electrică, loje şi în ele dame îmbrăcate în mătase şi catifea presurate cu pietre scumpe. În parter junimea civilă avea fracuri şi cravate albe, mili­tarii uniforme cusute cu aur pe piept şi alte decoruri. În ce parte mă întorc, pretutindeni sunt orbit de raze luminoase, pretutindeni lux, civilizaţie şi dialogul francez. Parisul şi pace... Iară pe scenă îmi părea a vedea aievea poveştile ce mi le spunea de copil mic bătrâna mea bunică, şezând pe divan turceşte, cu fes roşu în cap şi cu filigeanul de cafeluţă în mână. Ea cu gravitate şi cu un fel de inspiraţie poetică îmi spunea minunile din ţări depărtate de peste munţi şi codri, râuri şi mări, cu palate de aur împodobite cu pietre scumpe şi locuite de zmei şi paralei, unde locuiesc Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene cu părul de aur în grădini paradisiace cu mere care, despicându-le, din ele ies zâne cu haine de rubine şi safir şi alte nenumărate minunăţii, ce iscusinţa modernă a adus la perfecţie în iluzia decoraţiunilor şi punerea în scenă a pieselor de feerii şi baleturi.

Şi gândeam eu: unde se află acum fostul director, bătrânul Burakov, cu peruca lui ştearsă ca o piele de opincă? Unde sunt colaboratorii lui dramatici, ce cu căciula pe-o ureche şi cam ceacâri declamau la repetiţii pe Hamlet? Unde e frumuşica brunetă Dunea Burakova, primadona operetelor şi a pieselor clasice, cu camarazii ei lirico-dramatici? Mă uit în afiş şi citesc, în loc de Dulakov, Ivanov... numai nume italiene: Tardini, Bardini, Salamini şi alţii. Se vede, gândeam eu, că bătrânul Burakov îmbogăţindu-se şi-a luat o trupă de opere italiene şi, voind a mă încredinţa, mă întorc de întreb pe un megieş ce îmi părea a fi rus, căci purta barbă lată şi tunsă à la cosaque 5.

— Dă-mi voie, d-le, să te întreb, cine este antreprenorul acestei trupe? Domnul cel tuns cu un ton aspru îmi răspunde franţuzeşte: „Que me voulez-vous, je ne vous conais pas?!“ 6

Am sfeclit-o! N-am nimerit şi oareşicum ruşinat mă uit împrejur, de nu voi vedea vreun cunoscut, dar în zadar. Dumnezeule, se poate oare ca în ţara unde m-am născut şi într-o aşa mare adunare de public să fiu cu totul străin ca un Livingstone sau Delagorg în pustiurile Africii? O mâhnire nespusă mă cuprinse şi, ieşind din lojă, m-am depărtat spre foié7 în speranţa de a da peste un cunoscut, dar, neştiind calea prin labirintul galeriilor, am nimerit în apartamentul de toaletă al damelor, unde cu mânie mi-a oprit intrarea o babă gheboasă cu obrajii ca zbârciogii, cu buzele uscate şi vinete, dintre care se vedea numai un dinte, pe care, rânjindu-se, mi l-a arătat ca un câine zădărât.

— Unde intri, moşule, mi-a strigat ea, nu ai nimerit, această intrare e rezervată numai pentru dame.

— Ei, ş-apoi! i-am răspuns eu cam supărat de epitetul ce mi-a dat baba cloanţă. Cum mi se pare, mătuşă, noi amândoi suntem de-o vârstă. Apoi, voind a o zădărî, am adaos: Cum văd, măcar că sunt moşneag, inima tot mă trage unde se adună frumuşelele, căci la vârsta noastră trăim numai cu suvenirele. De altfel, s-ar părea că suntem nişte strigoi ieşiţi din morminte.

Baba, zâmbind, mi-a arătat iarăşi clonţul, şi acea zâmbire, încreţindu-i şi cutremurându-i zbârciturile obrajilor, o deformase de pare că o lovise... ducă-se pe pustii. Apoi, după un oft horcăitor ce a zbucnit din pieptul ei uscat, ea mi-a răspuns:

— Ai dreptate că trăim numai cu suvenirele tinereţilor tre­cute, şi acum, când te uiţi în oglindă, te iau fiori. Da d-ta de unde eşti?

— Eu sunt de aici, i-am răspuns, aici m-am născut şi aici mi-am petrecut tinereţile cu extazurile lor nebunatice. Apoi soarta m-a aruncat în ţări depărtate, de unde acum după mulţi ani m-am întors, şi pretutindeni mă aflu ca şi în străinătate, căci nu găsesc pe nime din cunoscuţi. Da d-ta, doamnă, de unde eşti?

— Eu asemenea sunt de aici. În tinereţe am fost artistă, şi nu puţină glorie am câştigat cu talentul meu.

— D-ta ai fost actriţă?

— Aşa este, şi pot zice că în timpul meu eram renumită atât în operete, cât şi în piesele cele mai clasice. Eu, dle, nu m-aş fi schimbat cu aceste păpuşi italiene, ce fac deliciu numai auzului, fără a deştepta coardele inimii. Ele joacă numai ca nişte marionete şi, când ies din culise, îs toante ca curcile. Eu cu jocul meu nu numai că încântam publicul, ci îl şi stăpâneam plecându-l la dorinţele mele. El mă preţuia până la adoraţie şi umbla roi după mine. Of, of, scump timp am petrecut eu atuncea!

— Cum se vede, acel public era încântat, dar puţin galantom. Ea m-a întrerupt cu grăbire înţelegând ce am voit să zic:

— Îmi dai a înţelege că mă vezi acum servind în odaia dame-lor! Tocmai de asta eu mă plâng, că singură sunt vinovată de reversul ce soarta mi-a trimis. Frăgezimea inimii mele m-a adus la acest hal. Nu degeaba zice proverbul: Dă inimii voie, ea te duce la nevoie.

— Socot însă că tot după acest proverb nu unul din curtezani a pătimit din cauza d-tale.

— Aşa-i, mi-a răspuns ea, dară chinul de amor din timpul meu era mai mult idilic, pentru că curtezanii de atunci din suflet adorau pe artistă, necerând de la ea sacrificii grele, ci mulţumindu-se cu un suvenir luat de la dânsa, bunăoară, un pieptănaş, un pantof şi alte bagatele. Ei purtau la piept un colţun de pe picioruşul ei, iară în suflet chipul ei adorat. Amanţii de atunci erau copii bătrâni, iară cei de acum sunt copii moşnegi deziluzionaţi. Cauza reacţiei timpului provine de la uzul neregulat al luxului, care a năbuşit din capitale în provincie. Luxul a înecat, a înghiţit toate dorinţele modeste ale timpului trecut. Curtezanii cer acum de la biata femeie tot, o preţuiesc numai ca un obiect de plăcere, ca o vremelnică jucărie, de care, după ce se satură, o aruncă fără îndurare, căutând alta. Simţirile dulci ale amorului s-au prefăcut într-un chin dureros, ce pe mulţi îi duce la disperare şi nu o dată la sinucidere, dacă nu pot izbuti să-şi împlinească nesăţioasele dorinţe.

— Văzut-ai, mă rog, am exclamat eu nevrând şi cu uimire, ascultând judecata ei.

Ea s-a uitat la mine cu ironie, dând din umeri. Îţi pare curios, dle, că mă auzi vorbind într-un stil cam poetic şi oare unde gândeşti: De unde strigoaica asta se ţine de prestigiul esteticii, după ce mai bine i s-ar şedea în rolul unei fermecătoare din Mac-bet! Şi ea a râs cu hohot. O, ce râs! Semăna cu horcăitura unei fiare cu gâtiţa tăiată. — Dar nu te mira, dle, a adaos ea, eu mult am citit în viaţa mea şi am studiat profesia de actriţă nu numai pentru a câştiga bani, ci şi pentru a-mi înzestra mintea cu cele mai alese odoare ale renumiţilor scriitori. Odată, când vei avea vreme, vină în mansarda în care locuiesc, şi eu îţi voi declama cele mai alese monologuri din piesele franceze şi germane. La mine aici, a adaos ea arătându-şi cu degetul uscat fruntea, este o arhivă de mărgăritare beletristice, şi posed o memorie colosală.

— Bine, i-am zis, dacă d-ta eşti înzestrată cu aşa memorie, apoi socot că-mi vei putea spune: ce s-a făcut cu trupa artiştilor care cu vreo 40 de ani îndărăt juca aici?

— Unii s-au împrăştiat prin lume, alţii au trecut pe ceea lume, şi numai eu singură am rămas din acea trupă.

— Dumnezeule, am strigat eu uimit, şi cum te numeşti?

— Eu sunt Dunea Burakova, a răspuns ea privindu-mă cu mirare.

— D-ta eşti încântătoarea Dunea de odinioară? Publicul aplauda cu frenezie şi bătrâna, sculându-se cu grăbire, mi-a zis: Mă duc la funcţiile mele. Nu uita, dle, vină în mansarda mea, casa lui Fendrich, nr. 17, strada Rişelie. Şi ea cu fuga s-a depărtat, intrând în apartamentul damelor.

Publicul elegant s-a împrăştiat, prin foiéul iluminat a giorno 8 . Fiecare păşea cu grandeţe dându-şi un aer măreţ, iară la întâlnire cu vreun cunoscut abia clătinând unul altuia cu capul. Toată ceremonia aceasta avea asemănare cu o procesie păgână, din care lipseau numai vechii sacrificatori în mantiile lor albe. Ei erau în acele momente în culise, aşteptând ridicarea cortinei spre a se prezenta în actul al doilea din opera Aida.

Oare pentru ce atâta înţânţoşare? Pentru ce acest mutism, ce nu exprimă adevărata sinceritate şi mulţumire? Pentru ce tirana etichetă domnea în foié? Ea pedepseşte cu epitetul de mauvais­genre9 pe oricine va vorbi tare, va merge liber, va râde sau va glumi cu zgomot. Actorii pe scenă imitează pe dimnitarii din piesă, spectatorii imitează pe actori. Pe scenă rochii de mătase, catifea şi giuvaieruri, în foié se plimbă aceleaşi toalete, expunând bogăţia odoarelor.

Un tânăr din provincie sosit în oraş din fundul pustiurilor, cu faţa dogorâtă de soarele vieţii muncitoare de agronom, dar cu

buzunarele bine ticsite de bani, se uită împrejur cu oareşicare înspăimântare, silindu-se să-şi deie maniera liberă de un leu orăşean. Însă faţa lui devine roşie şi pe frunte îi rourează sudoare. El, trecând pe lângă o mare oglindă, cu frică se uită în ea cu coada ochiului să vadă de nu i s-a strâmbat cumva cravata sau cârlionţii frizurii de sunt în rânduială. Şi iată că deodată el devine palid şi se cutremură, când o frumoasă camelie cu un lung şlep de rochii îi pune mai sub nas lorneta şi, cam închizând genele, i se uită drept în ochi cu o zâmbire ademenitoare. Pezevenchea îi de tot frumuşică. În părul ei blond strălucesc diamante minciunoase şi în ochii ei mari albaştri sentimente minciunoase. Ea se plimbă à la brassét10 cu o neneacă, cum se pare, împrumutată. Neneaca are bucle albe ca laptele şi e îmbrăcată în rochie de catifea neagră.

— Il nest pas mal!11 pronunţă camelia destul de tare, întorându-se către neneacă-sa, care nu înţelege nici un cuvânt franţuzeşte. Apoi cocheta aruncă o privire galeşă tânărului provincial şi cu grandeţe păşeşte înainte. Provincialul la această provocare, ca lovit de o scânteie electrică, tresare, se înţânţoşează şi, punându-şi monoclul în găunoşitura ochiului drept, urmăreşte pe frumuşica camelie şi trage cu urechea, ca din conversaţia ei cu neneaca să afle cine-i. El se ţine după urma ei şi mai că nu-i calcă şlepul. Frumuşica studiază cu coada ochiului toate mişcările lui. Acest soi de capcane vii, ce stau în calea junimii moderne, au nu numai o pereche de ochi încântători, ci şi o pereche ob­servatori ce-i poartă în ceafă.

— Peştişorul de aur adulmecă undiţa! şopteşte ea la urechea neneacăi de contrabandă.

— Numai de n-ar fi vreun broscoi de baltă! îi răspunde respectabila la chip, neneaca împrumutată. Apoi ele amândouă se grăbesc să intre în cabinetul damelor, ca să afle de la camerista Dunea Burakova, care cunoaşte pe toţi şi-i un fel de Laporelo femeiesc, de este tânărul provincial proprietar şi bogat. Aşa într-un pătrar de oră, pe timpul pauzei dintre acte, se fac în acest bâlci elegant al deşertăciunilor lumeşti multe acte de dragoste, de cunoştinţe şi de căsătorii de comerţ.

Rezemat într-o poză academică de piedestalul unei statui de marmură, un tânăr tras la faţă, cu chipul caracteristic al israelteanului, cu nişte ochelari de aur aşezaţi pe nasul său coroietic, cu o zâmbire de dispreţ pe cărnoasele sale buze se uita la un fru­mos june ce conversa cu el.

Junele e îmbrăcat şi pieptănat după jurnal ca o păpuşă. El cu umilinţă se uită la cel cu nasul coroietic, pe care de câteva ori vrea să-l ieie de mână, dar palestineanul cu iscusinţă se apără de a-i da mâna, zicând cu indolenţă: „Nu pot, m-am hotărât odată că nu pot!“

— Nu-mi vine a crede, zice junele, ca ruga mea să fie zadarnică. Îndură-te, Davide, tu mi-ai fost camarad la universitate şi amic intim, nu mă respinge în poziţia mea precară. Au doară ai uitat că în timpul studiilor noastre eu te ţineam gratis în domiciliul meu, fiindcă părinţii tăi nu-ţi trimiteau bani de cheltuială? Şi acuma mă laşi fără ajutor?