Finalul programei: Vătaful părintelui Acati intră în odaie, ţinând în mână o piatră ce se cunoaşte a fi marmură neagră; pare a fi frântă dintr-o lespede. Îl întreb dacă mi-a adus-o ca s-o mănânc de prânz, iar el îmi răspunde râzând: "Ba nu! dar această piatră are şi ea o istorie a ei!" "Ce spui, frate? zic eu; dacă e aşa, aprinde-mi un ciubuc, şi până atunci eu o să mă aşez pe sofa, ca să-ţi ascult istoria." Iat-o şi pe aceasta:

"Era odată, nu ţin minte când, un om de-i zicea Bucur (vezi întâia broşură a Magazinului istoric pentru Dacia, faţa 32), şi el era crai peste plai şi peste câmpie; el îşi alese adăpost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu păduri şi despre care v-am spus mai deunăzi că pare a fi bolnav... Acest munte e astăzi hotarul între Soveja şi o altă mănăstire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multă înlesnire, el îşi făcuse umbrar din doi copaci apropiaţi, care ieşeau din aceeaşi tulpină — cum zice românul — ca doi fraţi dintr-o mamă; — d-acolo el pândea ziua pe călători şi noaptea acolo se odihnea... Peste o sută de ani după aceea, când copacii ajunseră de se putreziră şi căzură, nişte ciobani găsiră într-o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, dar cam ştirbit pe alocurea. Iataganul se făcu nevăzut... dar de atunci oamenii tot deteră bănuială de vreo comoară... Sunt acum doisprezece ani, stăpânirea, aflând despre vorba ce mergea în partea locului, sculă toate satele megieşe şi, după spusa vorbei vechi, începură a cerceta fără nici un spor. Ba încă au şi mutat matca unui pârâu, zicând că este o poartă ascunsă sub apă, şi altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a rândul au muncit oamenii p-aci degeaba şi abia atunci se lăsară...

Dar lăcomia de comori e mare... Acum un an nişte locuitori d-aci începură iarăşi a săpa într-altă parte şi deteră peste o lespede mare de piatră; ei înfipseră, între piatră şi pământul de desubt, nişte taraci şi vrură s-o ridice; dar, din nenorocire, pământul se cufundă; o bucăţică din piatră se rupse şi lespedea căzu iar la loc... Călugării de la Vizantea, aflând de iscodirile ce se făceau pe pământul lor, se-mpotriviră şi acum stau toţi la îndoială dacă această bucată de piatră, ce s-a adus de-acolo, e frântă dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stâncă fără nici un preţ?"

11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt groaznic: drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă valvârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plăteşte cu un zwanţig.

Ziua se petrece tare încet; dar până-n sfârşit se petrece.

....................................................................................................

22 martie. E foarte dimineaţă: am fost în biserică să ascult slujba. Biserica e mică, goală şi prefăcută mai cu totul din nou... din vechea clădire au rămas numai lespezile de pe jos şi pisania de care am mai vorbit... Înlăuntru am găsit numai pe slujitorii bisericii şi pe o babă.

Am luat din biserică două volume; le-am răsfoit, fără de a le citi; iată ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de artă şi de naivitate; ai zice că e scrisă şi tipărită prin veacul de mijloc, pe când se jucau pe scenă tainele sau misteruri:

Oglinda omului dinlăuntru, întru care fiştecarele pre sine se vede, cunoaşte starea sufletului său şi după aceea poate iconomisi îndreptarea sa, pusă înainte în 10 figuri cu arătarea lor...

Tălmăcită din cea rusească în sfânta Mănăstire Neamţul şi tipărită cu blagoslovenia preasfinţitului mitropolit al Sucevei şi al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osârdia preacuviosului arhimandrit şi stareţ al sfintelor mănăstiri Neamţului şi Secului, chir Dometian. în sfânta Mănăstire Neamţul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.

Nu mi-e cu putinţă a trage aci câte ceva din acea carte şi mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie să le vadă omul. Pe scoarţa dinlăuntru se află numele stăpânului cărţii, şi la sfârşit stă următoarea însemnare:

Să fie ştiut că la 1840, ghenar 25, a fulgerat şi tunat.

Primii scrisori de la Iaşi. Ştiri rele... După-amiază m-am aşezat în cerdac, ca să-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasă... În curte, un stol de porumbiţe, albe ca zăpada, se giugiuleau şi se jucau; găinile zgâriau pământul; cocoşii se băteau; lucrătorii lucrau cu stăruinţă. La doi paşi, în biserică e slujbă; vreo câteva fete din sat intră în biserică, şi eu ascult cântarea bisericească ce se cântă acolo de sunt acum două sute de ani... Auziţi, eu, conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Când Basarab aşeză cea dintâi piatră la clădirea sa, oare bănuia el că-ntr-o zi unul din strănepoţii săi va exila aci pe unul din strănepoţii supuşilor săi?... E ceva jalnic din monotonia cântării bisericeşti; ai zice o vecinică plângere, o durere adâncă ce nu mai are putere de a scoate un strigăt tare.

....................................................................................................

1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede că vine iarna înapoi. Către seară vin doi oameni de la Caşin cu vestea că închişii de acolo au fost sloboziţi; îndată au şi zburat. Trebuie să mă aştept şi eu la ceva asemeni, după cele cuprinse în cea din urmă scrisoare a ispravnicului din Focşani, care mi-a dat de ştire că va veni în curând să mă vadă.

2 aprilie. Până la una ca aceasta, adică până să-mi vie voia de a fugi de aici, eu răsfoiesc viaţa sfinţilor; iată titlul cărţii:

Chiriadromion sau învăţătoare care are întru ie Cazanie la toate duminicile preste an, şi la praznice domneşti şi la sfinţii cei numiţi acum, întru acesta chip tipărit şi diortisit în limba românească. Întru întâiul an al cei de Dumnezeu înălţaţi domnii prealuminatului şi înălţatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.

Apoi vine binecuvântarea mitropolitului şi leatul de la 1732, la Bucureşti. În capul precuvântării se află versuri în lauda Domnului:

Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slăvitului şi blagocestivului domn,

Io Constantin-voievod:

Straşnic şi înfricoşat semn ce s-au arătat,

Marelui Constantin creştinului împărat,

O cruce de stele pe cer închipuită

Asupra vrăjmaşilor arme nebiruite,

Cu slove prejur scrisă în limba râmlenească,

Pe toţi protivnicii săi ca să-i biruiască;

Acuma şi corbul în pecete e arătat

Domnului Constantin încă-ntr-această dată.

Dându-i lui şi putere cu nădejde plină,

Ţara să stăpânească că-i de viţă bună

Armele Ţării Româneşti sunt cuprinse între versuri şi titlul închinării. Precuvântarea, care începe iarăşi cu titluri şi laude în cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneşte de Seneca şi de alţi filozofi. Pe scoarţă se citeşte următoarea naivitate:

Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja şi cine se va ispiti să o fure să fie blestemat şi afurisit de toţi sfinţii, 1840, mart, în 15.

3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine.

4 aprilie. Mă trezeşte un trimis cu ştiri. Liberarea îmi vine călare în persoana priveghetorului şi a doi cazaci. Am lăsat plecarea pe mâine.

Am făcut vizita-mi din urmă la biserică; e plină de lume, căci suntem în săptămâna mare; biserica e săracă, despuiată; câteva lumânărele abia o luminează; dar cei ce sunt într-însa sunt cu credinţă adevărată.

Aşadar, pe mâine! Tot nu mi-a fost aşa tare urât!...