Ziarul unui exilat politic la 1846

4 martie. Iată-mă dar pus la-nchisoare şi singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iaşi... Am rămas dar singur... adică sechestrat într-o vizuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde-n silă printre nişte brazi stârciţi... Vântul şuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu întristat coastele aprige ale munţilor. Oamenii umblă aci acoperiţi cu nişte veşminte sălbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva că mă aflu în Siberia şi cu atât mai mult în Siberia, încât sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puţină cheltuială preschimbat în jertfă politică... suferind lipsuri, bântuit de exil şi de arbitrar, cine mă va putea oare opri de a mă declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasă, eu n-aş avea alta decât a râde de aceste împrejurări... şi dacă nu mi-ar lipsi cărţile, de n-aş fi pus la popreală, dacă aş avea cu mine straie şi rufe, în sfârşit, dacă nu mi-ar fi aşa de urât şi aş mai putea să văd câteodată vreo figură cunoscută, apoi, zău, nu ştiu de n-aş fi aici tot aşa de bine, ca şi în Iaşi...

Neavând ce să fac, îmi frământ capul cu gânduri de tot felul; printre toate aceste cugetări, roşii, verzi şi împestriţate, punctul meu de plecare, călătoria şi sosirea mea aici mi se ivesc ca nişte visuri; spre a le risipi şi a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... căci, negreşit, în starea mea de exilat, omul are drept de a-şi cheltui puterile în fumuri. Când însă nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urâtul, atunci cat pe fereastră şi ochii mei se aţintesc pe o bisericuţă umilită, care de două sute de ani, de când e înălţată, a văzut multe, şi care şi ieri şi azi a stat la câte o înmormântare... ieri un unchiaş... azi un copil!...

Viaţa şi bătrâneţile... nădejdea şi dezgustul!... unuia-i zâmbea viitorul, cum zic poeţii; celalt trecuse prin toate nevoile... şi ce nevoi!... ale săracului. Sărmani trufaşi ce suntem! Noi credem că vom face zgomot pe lume... şi apoi o lopată de pământ acoperă tot ce am fost, şi s-a mântuit!... Niciodată n-am putut să-mi desluşesc lămurit aceste două cuvinte: moarte şi nimicire.

Poate că vecinătatea acestei vechi bisericuţe şi acele două înmormântări au răspândit o aşa mare linişte în cugetările mele... nici o mâhnire, nici un răcnet de mânie, nici o tânguire n-au trecut încă prin buzele mele.

Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mângâiere mare pentru mine; îmi povestea mereu la basme în felul Halimalei, şi fiecare din povestirile sale, adunate în multîncercata sa viaţă, cuprindea axiome din morala orientalilor. În ziua dintâi, când ne-am văzut, el, trăgând din ciubuc, îmi zise în chip de mângâiere: "Nu te mâhni; toate acestea vor trece. Supărarea nu este de nici un folos... la astfel de împrejurări trebuie să faci ce-i face, ca să te uite lumea... Când cu Zavera, un turc, bănuit cum că avusese amestec cu răzvrătitorii, fusese surghiunit pe ţărmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecură, şi bietul turc tot aştepta să-i vie ştire că s-a mazilit vizirul, duşmanul lui, dar - cu totul împotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc în slujba lui, turcul se prăpădea cu firea. În sfârşit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunseră până la vizirul şi-i dară o jalbă, rugându-l să ierte pe osânditul şi să-i dea drumul a se-napoia acasă. "Mohamet să trăiască! — zise vizirul , — ce? n-a murit câinele acela? Îndată să meargă să-i taie capul!" La turci, unde-i vorba, acolo-i şi fapta... Peste trei zile însă, vizirul fu mazilit şi altul veni în locul său. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine să-şi caute omul singur mângâierea?..."

N-am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mânca mult şi mai cu seamă de a dormi; dar vai! i se urăşte omului şi cu somnul. Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzeşte aici, şi c-am găsit şi o pană pe care îmi lipseşte însă un briceag spre a o mai subţia! Cu dânsele-mi petrec vremea, punând negru pe alb. Deşi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune însă împrejurarea care m-a adus aci.

Nu ştiu ce pornire împinge în veci pe om către păsul său... oare este aceasta spre a-şi aduce sieşi mângâieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-şi atrage luarea-aminte a celorlalţi şi a-şi îndemna să te bage în seamă, să-ţi prindă mila sau să te laude?... Pare c-aş crede aceasta mai bine, mai ales când mă gândesc la dramul de zădărnicie şi de trufie ce zace-n fundul inimii oricărui om şi mai cu seamă a oamenilor care, spre rău sau bine, sunt căzuţi la boala condeiului... De aceea nu pot crede că cei de seama mea au scris vreodată întâmplările lor fără de un interes cu totul personal. Nu voi însă să aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de râs a amesteca politica într-o treabă ca aceasta; apoi cine voieşte însă să cunoască pricinile, împrejurările şi urmările unor asemenea (pilde) n-are decât a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau şi vor cunoaşte dintr-acelea toate părerile mele în asemenea materie. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătâiul lor. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întâia oară Provincialul

la Teatrul Naţional. Sala era plină... aplaudări din toate părţile, numai autorul nu aplauda... mai întâi de modestie, apoi fiindcă nu era mulţumit nici de bucată, nici mai ales de actori, care, cei mai mulţi, nu-şi cunoşteau rolurile, şi în sfârşit, nici de cenzură, care ştersese aproape a treia parte din bucată.

Subiectul, dacă voiţi să-l ştiţi, era numai o scenă de haiduci moldoveni, cu îmbrăcămintea şi graiul lor, cu cântece de ale lor, care la sfârşit se ucideau toţi; autorul voia să facă o epigramă în contra dramelor ce au copleşit scena, dar epigrama avea însăşi să se schimbe în dramă adevărată, precum veţi vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi şi autor. Aceasta va fi, cred, întâia oară când acei actori se vor fi identificat aşa de bine cu eroii ce înfăţişau.

26 februarie. Primesc dimineaţa vizita directorului teatrului... Mai întâi mă felicită asupra succeselor dobândite în seara ajunului... îi răspund că el nu pricepe nimica din ale teatrului şi că viitoarea mea bucată nu va fi, desigur, jucată în prăvălia lui de pehlivani. Zicând acestea, îmi dau pe gât cafeaua, iar dl director, cu poruncă de la ministru către dânsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. Nu văd nici o greutate într-aceasta; ştiu că bucata e cenzurată, ştiu iarăşi că actorii au lăsat pe dinafară jumătate din ceea ce a rămas neşters de cenzură, ştiu, în sfârşit, că legea e dreaptă şi că, acolo unde se află o cenzură, impusă sau primită, nu mai poate fi răspundere pentru autor. Dau dar bucata şi ies din casă, fără a mai gândi la acestea.

La 11 1/2 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu că dl agă m-ar fi căutat şi că mă pofteşte a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie şi literatură, precum arareori se petrece în frumoasele adunări ale frumoasei noastre capitale, şi dau peste o invitaţie de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru în trăsură şi mă duc la domnul aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei... Nu-l găsesc însă acasă... dar crezând că poate să fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizită, zicându-mi că poate să prindă bine, şi mă întorc acasă... Vreo câţiva prieteni mă aşteptau cu o partidă de şah. Abia începusem partida, când deodată intră pe uşă aga... Slujbaşilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceţi: ... eu jucam mereu înainte; nu se-ntâmplă nici şah, nici mat; partida se sfârşi printr-un crai despuiat. Ne sculăm, aga mă ia de mână şi mă pofteşte a merge cu dânsul până la ministru, spre a da oarecare desluşiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voieşte a fi luminat, eu îi sunt la porunci; de aceea îndată îmi iau pălăria, mănuşile şi biciuşca. Toată adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugrăvită pe toate obrazele, iar eu, plecând, poruncesc în gura mare să pună masa pentru cină. Eram vesel, ca o ciocârlie. "Russo, — îmi zise un prieten, apucându-mă de mânica hainei, — fii cuminte fără d-a te înjosi; fii ţeapăn şi nu zvăpăiat. Ştii că extremităţile se lovesc în cap; nu trebuie omul să fie nici înfumurat, nici slugarnic". — "Lasă-te pe mine, îi răspund; ştiu eu seama; dacă va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din această dilemă; ori este cenzură, ori nu este!" Mă sui cu aga în trăsura lui şi mă pune la dreapta, drăguţul! Nu-mi aduc aminte vorbele fără şir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregătea şi mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu ştiu să-l fi zărit vreodată pe vreo hartă geografică.

Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d'armi (oameni ce sunt astfel numiţi, fiindcă niciodată n-au umblat serios cu vreo armă în mână), de comisari şi alte felurite fracţiuni ale stăpânirii, însărcinaţi cu păzirea orânduielii publice. Toate acestea nu mă deşteptară de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina îndoioasă a unei lămpi zăresc împrejurul unei mese doi miniştri şi un director; mai mulţi slujbaşi şi directorul teatrului stau în picioare, iar în mâinile ministrului recunosc o broşură. Mă înaintez salutând până la masă, şi următoarea întrevorbire se începe între mine şi ministru:

— Domnule, domnia ta vrei să răzvrăteşti ţara!

— Eu, domnule ministru? Zău, nu vă înţeleg!

— Domnia ta ai scris o bucată, care atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării. Vasăzică, domnia voastră, domnilor, nu voiţi să vă astâmpăraţi şi să trăiţi fără de a tulbura orânduiala!

— Mă iartă, domnule ministru; noi toţi dorim să fie dreptate şi bună orânduială... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-aţi chemat aici; oare este spre a da ceva lămuriri despre bucata mea, sau spre a mă-nvinovăţi?

— Domnia ta eşti pârât de a fi poruncit, sub a domniei tale răspundere, actorilor, ca să rostească unele cuvinte şterse din bucată de către cenzură.

Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai făcut?

Eu: — Şi cine mă pârăşte?

Ministrul: — Actorii.

— Ia să vedem.

— Grefiere, citeşte.

Aci un păcătos scoate un terfelog de hârtie, care cuprindea mărturisirea actorilor; într-însul sta scris că eu, sub a mea răspundere, i-aş fi îndemnat a rosti unele pasagii, dar că ei, temându-se de urmări, le-ar fi tăcut. (Ba bine că nu! ei uitase jumătate bucată). Eu răspund la acestea, că acea hârtie n-o pot lua în seamă, fiindcă, mai întâi, e stoarsă de la ei prin îngrozire, apoi fiindcă cuprinsul ei de sineşi se desfiinţează şi, în sfârşit, fiindcă nimic dintr-însa nu mă priveşte pe mine.

— Dacă dl ministru pofteşte, îi pot dovedi că cenzura n-a ştiut ce face şi că toate cele şterse de dânsa se aflu mai pe larg desfăşurate în cursul bucăţii. Şi spre dovadă întoarcem foile broşurii.

— Orişicum, domnia ta nu trebuia să alegi asemenea subiect... el aduce tulburare, mai ales în astfel de vremi.

— Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii. Dacă ea nu este în stare a cunoaşte ceea ce se iartă şi ceea ce nu, apoi sunt eu de vină?

— Măria sa e supărat.

— Îmi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cenzură, ori nu e. Dacă cenzorul e un neghiob, care nu-şi ştie meseria, spânzuraţi-l; ca să fie de pildă... Eu socoteam, dle ministru, că m-aţi chemat aci spre a sta şi eu de faţă când veţi sudui pe direcţia teatrului, care nu răspunde la încrederea publicului şi pune în joc bucăţile, fără ca actorii să le ştie bine pe de rost şi fără de a îngriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, căci nu am nimica de spus asupră-i.

Ministrul, care era foarte aspru la începutul întrevorbirii, se alinase mult în urmă. După acestea el îndoi broşura, o puse în buzunar şi ieşi cu celălalt ministru, zicând:

— N-ar trebui domnia voastră, domnilor, să vă ţineţi de asemenea secături.

Ciuda însă mă năbuşise şi, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai deteră şi dulceţi pe d-asupra. Rămânând singur cu aga, cu directorul ministerului şi cu Leon adiotantul, aceştia mă cam înştiinţară despre ceea ce mă aştepta. Nu mai ţin minte glumele ce făcurăm împreună: eu râdeam mai tare — şi aveam şi pentru ce -, iar ceilalţi din când în când stau de mă jeleau. Îmi mai rămânea o nădejde... Miniştrii se dusese la vodă, ca să cerce a-nlătura pacostea de pe capul meu. Pe la două ceasuri ei se întoarseră plouaţi, parc-ar fi căzut păcatul pe dânşii... Nu ştiu dacă aceasta venea din inimă rea, unde mă porneam sub o osândă politică... sau din căinţă pentru că săvârşeau o faptă nelegiuită (dar aceasta n-o prea cred)... Vodă voia cu orice preţ să facă cu mine o pildă, chiar dacă în urmă s-ar îndura a mă recunoaşte de nevinovat. Trebuia dar să mă pornească... unde?... zău, eu nici gândeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de după prânz... Hârtiile toate stau pregătite... căruţele erau în curte. În minutul plecării, oamenii stăpânirii se gândiră că aş putea să deger de frig pe drum... şi stăpânirea voieşte îndreptarea, şi nu pieirea vinovatului. Cerui să mă întorc pentru cinci minute acasă; dar nu-mi învoiră; şi domnia lor şi eu eram în drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... În scurt, aga îmi puse pe umeri blana sa; ministrul îmi dete o căciulă, galoşi, un ciubuc şi tutun, şi fiecare din cei de acolo îmi deteră ceva bani. Voi înapoia banii la întoarcerea mea sau altcândva, iar darurile ministeriale le păstrez, căci un ministru nu dă în toate zilele. Auzit-aţi până acum un exilat să plece la locul osândei sale cu o căciulă pusă în capu-i de mână de ministru!... La urmă, după ce se sfârşiră îmbrăţişările în dreapta şi-n stânga, după ce se liniştiră încredinţările de slujbă, mărturisirile de mâhnire şi mângâierile date şi primite împreună cu strângeri de mâini cu grămadă, ieşii din acea odaie, în care cu două ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca şi slobod, ieşii prizonier şi prizonier de stat. Frumoasă pradă, zău!... şi eu m-aş făli cu dânsa. Dar cu acestea nu se mântuise năpastele mele. În tindă domnii actori, gata ca şi mine a întreprinde un drum de seară, mă salutară cu un concert de cobituri:

— Iată, domnule Russo, ce păţim din pricina domniei tale. În minutul acela afurisii cenzura şi mă azvârlii în căruţă; surugiul scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi se păru o cobe rea; caii se porniră cu iuţeală, şi abia deosebii un glas, ce-mi striga: "Nu uita blana mea... la Focşani!..." Plecam în loc de exil!... Să-mi fie calea uşoară!...

Aci se sfârşesc faptele şi încep impresiile. Noi coborâm paveul pe trăpşor; am cu mine un cazac, părtaş la căruţă, şi picioarele noastre se ceartă pe un mănunchi de fân, ce ni s-a aşternut spre a fi mai pe moale. În urma noastră merge altă căruţă, purtând încă o fracţie a puterii armate. Doi cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de lături. Noaptea e întunecoasă; cade o bură de ploaie, târgul e liniştit, felinarele lipsesc, căci eforia pusese temei pe făgăduinţele din calendar ale lunii; tropotul cailor şi plesnetul bicelor au un răsunet jalnic; e o noapte numai bună pentru fapte rele, pentru comploturi de romanţ, pentru mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duioşie în dreapta şi-n stânga bietele case din uliţa mare, care dorm somnul drepţilor, fără de a şti ce se petrece pe uliţă. Sosesc la barieră; un om în cămăşă ridică iute cumpăna; surugiii înjură, comisarul ne urează călătorie bună... Încă un pas... cumpăna se lasă îndărătul nostru... comisarul dă zor calului său ca s-ajungă mai curând la culcuş. El era singurul fir care mă mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mână în mână, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la cârmuitori...

Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată; nu mă puteam gândi la nimic; atât numai îmi aduc aminte că simţeam o mare bucurie d-a mă duce din Iaşi. Pe cât caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu grămada, de toate felurile şi de toate feţele. Trecând pe la Socola, deşi era întuneric, zării palatul numit Petit Séjour şi mă-nchinai cu smerenie, punându-mi nădejdea în dreptatea oamenilor, a legilor şi a autorităţilor. Mi-adusei aminte că cu vreo câteva zile mai nainte mă primblasem de vreo două ori pe acolo... şi, fără de voie, îmi făcui cruce. Cât ţinu acea seară până la întâia poştă, numai o dată îmi veni în gând o glumă; una e cam puţin în împrejurări aşa de glumeţe. Era cam ruginită, în adevăr, dar tot o vă voi spune, cu atât mai ales că lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovadă: romanii şi grecii, care sunt foarte vechi şi ruginiţi, exilau; modernii exilează şi dânşii!... Aşadar, îmi dete şi mie prin gând a glumi cu nevinovăţie asupra călătoriilor pe socoteala statului, şi mai adăugii, cu aceeaşi nevinovăţie, că neapărat ministerul doreşte să afle părerea mea asupra gradului de temperatură în nopţile lui februarie prin Moldova.

Sosind zdrobit şi muiat la cea dintâi poştă, abia dobândii prin rugăminte, prin ameninţări, prin sprijinul cazacilor şi mai vârtos prin ajutorul unei jumătăţi de galben, patru coţi de pânză de câlţi cu un pumn de paie tocate într-înşii, purtând numele amăgitor de pernă. Trăsurile ce stăpânirea dă pentru slujba exilaţilor ar cere neapărat nişte oase de fier; meşterii care le pregătesc cu atâta meşteşug n-au prins încă de veste că sunt pe lume arcuri şi leagăne.

D-aci până la Vaslui nu mai ştiu nimic; am cam dormit, dacă se poate numi somn acea necontenită zdruncinare, care te azvârle la un stânjen de pe locul tău... Când scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare.

27 februarie. Până să pună caii, mă dau jos la poştă, unde găsesc un fel de căpitănaş de poştă, căscând şi frecându-se la ochi. Voia nemernicul să capete ştiri şi, preţuindu-mă după cojocul de drum -- precum fac aceşti oameni --, începu a mă cerceta cu oarecare dispreţ. Eu îi răspund că sunt surd; el dă din cap şi urmează a se îmbrăca mormăind.

Trebiue să ştiţi că omul nu este în stare a merge cinci poşte pe nerăsuflate, având şi-o osândă politică pe capu-i, fără de a simţi trebuinţă d-a se drege la inimă; de aceea ne şi oprim într-o ulicioară, la Hanul Bogdaneşti, unde ni se dau cafele turceşti, foarte bune, dulceţi şi rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo găsii şi doi turci trăgând din ciubuce cu o adâncă seriozitate.

De mult era de când doream să încerc şi eu caii de poştă, despre care atâta s-a vorbit. Cu prilejul acesta mă încredinţai că caii sunt buni şi că surugiii nu şi-au furat buna lor reputaţie. Totdeauna am gândit şi am spus că surugiii noştri merită a avea o istorie a lor, şi eu trag nădejde că va veni ziua când se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare număr de chipuri mai puţin interesante şi mult mai interesante. Mi-a dat în gând să-i pun pe scenă... Câte ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lecţia mi-a fost spre învăţătură; de acum înainte urăsc teatrul; calea lui e plină de spini, şi chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce în exil!