Adevărat, când chestiile şcoalelor au îngrijat pe moldo-români, preocupaţia politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatineşi la limba latină. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideileromâneşti, goana cuvintelor ce se păreau străine începu cu furie;erudiţia, mai mult patriotică decât socotită, a răspândit războiul şicurăţirea limbii, dar nimene nu gândea la schimbarea ei; ştiau învăţaţii români că filologia este numai o ştiinţă de iubire, o ochire vie de înfrăţirea popoarelor, o dovadă de înrudirea neamurilor şi aveacurilor, învăţătura prefăcăturilor şi împrăştierea limbilor, a credinţelor şi a instituţiilor fireşti, pururea stătătoare, de care vorbeşte dl Cousin. Alteraţiile unei limbi, născătoare de limbă nouă, nu purced din o sistimă hotărâtă, încât să se poată aplica reguli radicale. Capricul, împrejurările vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima.Logica, dar o logică greşită, a oarecare idei bune a adus pe români în urmă la consecinţele de astăzi:

"Mare slujbă ar face literaturii noastre cel care ne-ar da un articol cuprinzător de numele traducătorului fiecărei cărţi bisericeşti.Cei mai mulţi dintr-înşii, îndrăznesc a zice, au fost moldavi şi ungureni, care ne-au creat o limbă pe o scară aşa de mare, după cum se vedea în paralelismul între limba română şi italiană, şi ne-au legiuit nişte tipi, de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulţi din fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, întrebuinţând ungurisme, germanisme şi latinisme în fraze şi perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar aţâţa iubirea de sine, ambiţia şi slava fiecărei provincii române şi ar face pe mulţi din scriitori a se ruşina să nu amploieze şi să-şi degenereze limba. Nu este aici vorba ca fiecare să-şi scrie dialectul său. Un dialect avem toţi, şi aceia au scris bine româneşte câţi au cercetat limba în natura ei.Noi avem scriitori moldavi, şi au fost şi sunt dragi în toate provinciile române; scriitori ungureni, şi au fost şi sunt primiţi şi plăcuţipeste tot locul unde se vorbeşte limba noastră; scriitori munteni, şi au avut aceeaşi plăcută soartă, pentru că au înţeles şi au cunoscutlimba, fără de a o împestriţa cu străinismele împrumutate, sau dela noroadele cu care am avut a face, sau din cărţile ce am citit.Idiomele deosebite ce vedem în cărţile cele mai nouă nu sunt atât idiome provinciale, cât împestriţături de străinisme, sau dovezi de neprindere încă a scrie curat limba românului."

Autorul cuvintelor acestora este acel autor, cu dreptul vestit, care a scris despre învăţătură la înfiinţarea şcoalelor din Valahia, şia găsit în limba românului destule bogăţii pentru a putea tălmăci idei nalte şi filozofice. Din nenorocire, deducţiile greşite ale unor analoghii au alunecat, prin scânteierea patriotismului, talentul şi inima vrednicilor oameni, din care unul este autorul acesta. Ne place în treacăt a mărturisi că, dacă limba scriitorului a alunecat pe urmele unei idei, omul însă nu şi-a cruţat nici ostenelile, niciviaţa, nu pentru limbă, dar, ce este mai bine, pentru neam.

VIII

Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreşit va aduce prefacere serioasă în ortografie,am uitat noi, dascălii, deprinşi cu literaturile străine, că uceniciinoştri, adică milioanele de români, îmbătrânise cu az... buche... ş.c.l., şi prin urmare radicala schimbare bucureşteană şi mai cuseamă cea ardeleană are un miros de străinătate şi o grea înţelegere,ce resping răbdarea celor mulţi cititori. Dacă literele chirilice suntpecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituţiile întemeiatepe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare şi vreme:idei şi învăţătură trebuie românului mai cu dorinţă decât buchea şicuvântul.

Cât despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem şi să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie aplăcea fraţilor de peste Carpaţi. Petru Maior, ştiutor de gramaticăca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obştească a luiKlein, a lui Şincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericeşti cudeosebire că fraza şi perioadele lui sunt mai grele la citit nu numai că (nu) şi-au redus scrierile la strâmtele reguli gramaticale,dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cutoată îndrăzneala sa în întrebuinţarea şi introducerea cuvintelornouă, nu a gândit la fel a îmbrăca limba română în haine latine, atipi slobodul umblet şi armonia limbii pe vro sistemă, nu a gândit aînregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, dupădeclinaţii şi arme. Suindu-se cu cercetările lui până la principullucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învăţămşi să înţelegem bine cuvântul corect) vine din limba latinească ce s-avorbit pururea în Italia; că limba română curge nu din latina corectă,ci dirept din cea latinească a obştei. Pe acest principiu istoric, PetruMaior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor,căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici îndialectele italice, nici în limbile gotice şi slavone, şi sunt totuşi alenoastre (vezi faţa 306-309 în Istoria pentru începutul românilor înDachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată dinnesocotinţa legislatorilor noi comoară care dovedeşte putere ziditoare în sufletul neamului şi menire de a trăi de viaţa sa însuşi nueste de ajuns pentru a întemeia despărţirea noastră de latini: întrelimba noastră şi limba lui Ciceron este ţesătura ce ne leagă de limba obştească italienească, precum sunt legate şi celelalte limbisurori de astăzi. Ştiinţa gramaticală îndatorea pe românii învăţaţia-şi ocârmui scrierile şi, prin urmare, a lucra la edificarea coduluiviitor al gramaticii române; dar de la ştiinţa gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meşteşugieghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îlcheamă cu dreptul românii, era om cu multă judecată, deşi demare învăţătură, îşi iubea prea mult neamul ca să-şi schimbe limba; căci el zicea că "limba e neamul", şi mai zicea încă cu dovezi căromânii nu sunt pogorâtorii limbii lui Ciceron; latina şi româneascasunt două pâraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănăuna cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gândea laconcluziile ucenicilor săi şi la silnicia ce ne va face limba latinăcorectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă eînfrumuseţarea şi regulamentarea limbii latineşti a obştii; limbaromânească corectă trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarealimbii româneşti a obştii limba ce se suge cu lapte de la mamă -adică codul ortografiei şi al sintaxei, al prozodiei şi al vorbei."Cuvântul este al domnului, sau al conştiinţei neamului întreg",zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gând cu PetruMaior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci dincontra le aduce când în ţie ca moldovenii, când în înt, după placulurechii, când le lasă în forma primitivă la înmulţit sau la singuratic

, fără îngrijire de declinaţiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite şi înavuţitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nicimintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodipe a noastră. Rugăm pe fraţii noştri din oricare lature a prociti cuminte umilită Istoria pentru începutul românilor: nu stă în aceadisertaţie elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde enălucirea înşelătoare?... În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de familia românească prin limbă, cum e despărţit prin istorie? Sau înValahia şi Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gândul, ţinta şi şirul scriitorilor este de arămânea în elementele române, pentru că aceste elemente suntcarnea şi sângele, trecutul şi viitorul neamului. Critica dar e o faptăromână astăzi şi de nevoie; când pâraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă şi ameninţă cu înecare casele de pe malullor, gospodarii îşi numără odoarele, le strâng şi strigă de la un malla altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vroiubire de sine mai tare decât dreapta judecată; dar cine scrie, cinese pune în fruntea naţiilor, cu adevărată sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mişcarea, sufletul lui, toate suntale discuţiei; pentru acela fiinţa i se şterge; din om rămâne numainumele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu veiarăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deştepta citirea,dacă nu-i spune autorul cărţii? — căci numele în literatură şi înfuncţii sunt titlurile ce aţâţă recunoştinţa, iubirea sau dezgustul şidispreţul publicului. Multe lucruri şi multe cuvinte sunt încă înlume ce românii nu înţeleg: porneala limbii şi noima criticii suntdouă din aceste lucruri încă neînţelese.

IX

Ar fi de prisos a stărui în contradicţia ce înfăţişează sistemele limbistice cu firea limbii şi a neamului; să ne mărginim a spune că,în orice parte a României, autorii, de proză sau de versuri, citiţi,iubiţi sunt aceia care au rămas mai aproape de noima naţională; ede prisos a spune numele ştiute; dar să facem şi partea Ardealuluiîn aceste nume, între aceşti oameni.

Deşi sistemele radicale au luat născare în Ardeal, totuşi are şi Ardealul feciori zdraveni, ce-şi pot da mâna cu noi împotriva pedantismului. Am reprodus în cugetările aceste jumătate numai a articolului Puţine arătări pentru latinirea limbii noastre. Iată cumurmează dl uiţiraB , rară, de nu singură, excepţie a Ardealului... "Vezi, în contra acestei clase de literaţi citise şi dl Ţipar în anul1838, cunoscutele versuréle: Dracul negru s-a văzutPui de raţă potcovit,Ciocârlie cu rochie,Şoarece cu pălărie.

Aşa pentru noi, cărturari de a doua, a treia şi a patra clasă, nu ne sfiim, întru groasa noastră neştiinţă, a grămădi pe această vergură frumoasă şi blândă, cu orice trenţe şi petice antice, mai nouă, moderne, mai în scurt pe toată plasa, fără ca lenea să ne lase a nedeschide ochii a cerceta cu de-amănuntul cu care costum ar stamai bine fecioarei noastre în veacul al XIX-lea, ce croială (formele)cere statura ei.

Unii ne punem toată osteneala ca să scăpăm de sclavia slavonismelor. Ce facem însă? În loc să alungăm numai pe slavonismulcare ne stă în capul mesei, precum zice dl Eliad, ne apucăm şismulgem o grămadă de pene cu trebuinţă, fără trebuinţă, pânălăsăm pasărea golană, pentru ca să o clanţâie toate celelalte. Ba nuo lăsăm, ci curând o coperim cu toate peticele rămase din togaconsulară a lui Cicerone, care, dacă ar învia şi ar vedea ce batjocură facem atât limbii sale celei mai aristocratice decât toate limbile pământului cât şi nevinovatei strănepoate, nu mă îndoiesc cănu ne-ar bate cu vergele, iar un Horaţiu ne-ar saluta cu un "imitatores servum Pecus".

Nicăiurea şi niciodată comoditatea şi lenea noastră, a cărturarilor români, nu se dă mai pe faţă decât când noi ne formăm dreptul Numele inversat al lui Bariţiu. Vergură — fecioară. Turmă servilă de imitatori (lat.). absolut de a pune mâna pe toată limba latină şi a o face de servitoare prea plecată la a noastră. Însă nici este mijloc mai sigur de ane vădi în ochii străinilor sărăcia limbii noastre, decât când, lenevindu-ne a-i aduna toată avuţia ei la un loc din toate ţările locuitede români, răpim fără sfială de acolo de unde aflăm mai îndemână.

Nu încape îndoială, noi suntem şi am fost siliţi a împrumuta o parte oareşicare de termeni de la limba latină, nu avem însă dreptul de a lua mai mult decât numai pe cât ne lipsiră până acumcutare idei, pentru care nu găsim nicidecum cuvinte în limbaromânească, cu atât mai puţin ne este iertat a trage dunga peste1 700 ani, a nu şti schimbările prin care a trecut limba noastră, anu respecta prezintele ei, auzul, eufonia, mai în scurt, legile gramatice şi estetice care s-au învăscut în limbă.

Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât alte însorătoare; suntem însă noi înşine săraci de dânsa, omai şi sărăcim cu capriciul nostru".

Dl uiţiraB deneagă sărăcia limbii în acest articol ce ne-a câştigat inima şi deschide toate orizoantele întunecate de gramaticile afeluri de autori şi de sisteme. D-lui, în acest articol, care numai înînfăţişarea sa străină de ortografie ne aduce aminte de Ardeal, deneagă dreptul de a despoia limba latină; iar noi, care mărturisimcă făptuitorii feluritelor gramatici sunt toţi absoluţi, ba încă şi filozofi absoluţi, noi denegăm că vreodată românia va putea urmape căile criticate de dl uiţiraB, pe căile alese de unanimitateaconcetăţenilor săi. Avem convicţia dureroasă că Ardealul pe multtimp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură românească,de nu va părăsi sistemele cu care o înăduşă acum pedantismullatin.

X

În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească românilor de povăţuire şi de comparaţie vie a luptei între neogalimatio-latini şi cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latineşti nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că românii care au spunere sunt datori a zicespusăciune mai bine decât expoziţie, sau expoziţie decât expoziciune;dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decât urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întâi moldo-român la cuvinteluate din limbi străine, eufonie sfinţită prin scrieri ce au un veac detrai; trebuie a fi un ce mai sus decât regulile, în acel instinct de ţie,decât logica ablativului sau a altui mod.

Aceşti doi oameni vestiţi prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă şi talent, al doilea cu judecata dreaptă numai şi conştiinţanaturii limbii sunt Ronsard şi Malherbe . Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amândoi auîntrebuinţat materia ce aveau sub mână după ideea ce-i împingea;publicul şi posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conştiinţaîntregului neam.

Românii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică când au vestit şi descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba;propovăduirea aceasta nevoieşte o răspicare şi o tălmăcire. Cinezice restaurat, nu zice creat; restaurat se înţelege a se întocmi unlucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Careoare erau principiile nemuritoare ale românilor ameninţate de pieire,care au trezit pe ardeleni? Era limba românească ce din zi în zigrecismul şi slavonismul o înfăşurau în prejitoarea morţii; grecismul şi slavonismul mâncau limba cronicarilor, limba română pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Şincai şi a lui Petru Maior.Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism oridincotro veneau, fără a introduce alt străinism şi încă un străinismradical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii;dacă Ardealul ar fi avut viaţă şi mişcare în lume, va putea încă săîmpună şi o limbă. Gândim însă că limba acolo îşi are temelia undea trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, îninstituţii, în istorie, în monumentele scrise, în mişcarea zilnică, însuflarea obştească, în obiceiurile sale şi a ajuns a produce măcarcomedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea şi să spunem adevărulce-l avem toţi în minte că Principatele au scăpat românia. Cândrestauraţia începu, adică reacţia în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restauraţia, aveau ochii nu la turmanăcăjită de saşi, de unguri şi de sârbi, dar la cei români de lapoalele Carpaţilor ce sta în picioare cu steagul şi sabia româniei înmână; acei români care au făcut tradiţia românească, revendicatăde veacul al XVIII-lea şi au prelungit-o până în zilele noastre, dândvreme şi ardelenilor a se trezi, a se cunoaşte şi a aduce sprijinul lorfrăţesc. Propovăduirea restauraţiei acestii a ademenit multă tinerime a crede că românia începe cu gramaticile, de care s-a vorbit,fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbinţeală decâtcumpănă; elevi ce cunosc numai slova şcoalei cearcă a îndemna peromâni a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos înnr. 22 publică, sub cuvânt de limbă, un panegeric al sistemelorlimbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poatăserios ocupa de speculaţii filozofice şi limbistice. Dar putem spunecititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei;toate sistemele îşi aşază o idee bună sau rea de la care pornesc, darnu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacţionari poatemâhni pe român, dar greşelile ce împestriţează acel panegeric. Una,greşeala este că începe neamul cu şcoalele Ardealului, şi nu cuşcoala limbii hrisoavelor, limba publică, cu şcoala limbii cântecelorpopulare, limba inimii neamului, cu şcoala limbii traducătorilorcărţilor bisericeşti, limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îşi dau mâna din veac în veac, până laşcoala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una şi nu seleagă în nimică cu tradiţiile scrise şi orale. Al doilea, greşeala estede a propovădui că limbile se reformează, când dimpotrivă limbilese formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către "nenorociţiihrăniţi cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buniromâni". Cunoaştem însă o epocă, unde mai că românii găsiserăforma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligenţa pretutindene era deşteptată, în care din toate părţile şi într-o unire de glas,de spor, şi de ţel, acel al naţionalităţii, se da la lumină numeroasejurnale şi publicaţii, în care au ieşit la iveală colecţii istorice caLetopisiţele, s-au adunat cântecele poporale etc., etc. Această epocăa fost pe la 1840; şi acei ce erau în capul acestei mişcări intelectuale erau tocmai de acei români, rătăciţi de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieţi, casă învăţăm şi noi cum se scrie, dar fiecare scrie, şi critica alege. Arfi fost mare nenorocire pentru români să se fi înăduşit toate inimile în cărţile latineşti; ar fi crezut toţi românii că românia începe cuşcoalele din Blaj, cum zice tânărul neofit, şi în loc de o înmulţirede idei, de o deşteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, unduh micşorat şi o înmulţire de pedanţi. De la cine a învăţat a scrieDante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muştrii(modele), dar ei aveau talent şi ... judecată.

Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporţii propovăduirea de restauraţieardelenească. Pe adeverirea şcoalelor moderne şi a neofiţilor iuţi,deşi nu iscusiţi, românii nu pot pune temei. Cine mai mult decâtromânii sunt plecaţi a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obştii? Care neam altul slăveşte, fără alegere şi critică,orice nume de ai săi ce pluteşte în istorie, în literatură sau în funcţiicivile şi religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oamenivrednici, de talent, de inimă şi de judecată, care cu dreptul suntpreţuiţi, câţi alţii trăiesc numai din fala românului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschişi şi înaintiţi peste orizontul mic al unei gramatici şi al unei şcoli, câţi alţii trăiesc deprietenia măgulitoare a unor mici pedanţi redactori de jurnale, redactori şi discipli umiliţi, ce fac din sistemă o dogmă şi din propagatorii dogmei nişte fetici literaţi şi politici? În umilinţa lor, eiameninţă de urgia focului reacţionar pe necredincioşi: critica secheamă batjocură şi cer conferinţe mature despre limbă; nu pot luaaminte că lumea e sătulă de conferinţe şi că decadinţa limbilor, aartelor a început când s-au ridicat sisteme, grameriani şi retori, ceau stârnit şi iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul şijudecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele şi consecinţele ridicole, trebuie oare neamul orbeşte să le urmeze, pentrucă doi, trei sau o mie de oameni şi-au jertfit viaţa lor a produceacele sisteme? Căinăm oamenii, îi preţuim pentru gândul bun şicredem că cu cât sunt mai de inimă români, cu atâta mai mult sevor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est.

Critica nu are vreme a răspica mărimea restauraţiei din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele şi datele tradiţieiromâneşti. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de laBlaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cuentuziasm înaintea fraţilor ardeleni care nu au primit decoraţiiruseşti şi ziceau : "Ardealul este matca româniei; în munţii săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardeleniisunt ataşaţi la pământul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc caoasele lor să se odihnească în pământul părinţilor lor, şi aceasta ledă o mare virtute de rezistenţă; ei, când se ridicară şi ieşiră dincuiburile lor, trecură munţii şi formară gemenele Principate... Să nune îndoim, şi la noi în Principate sentimentul naţional este în adânculinimilor, tot aşa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unităţii române, înainte de a fi propovăduită de scriitorii români al veacului acestuia de deşteptare, a fost în inima căpitanilor şi a domnilor viteji şi înneobosita muncă şi străduinţă a ţăranului. Din începutul deosebirii şi al despărţirii în provincii, românii noştri căutară totdeodatăde a le lăţi şi întinde spre râpile Dunării, către Mare de o parte, şide alta de a nu se dezlipi şi a se înstrăina de ciuburile, de locurilelor de întâia ocupare. Aşa mişcarea literară veni târziu în urmaatâtor străduinţe eroice făcute în Ţara Românească şi Moldova pentru necurmarea tradiţiunilor istorice. Aşa, înainte de părintele Petruîn Ardeal, logofătul Miron în Moldova priveşte pe românii toţi delaolaltă ca o singură familie; şi mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voieşte să unească pe români într-un singur stat; mai înainte deMihai chiar Petru Rareş, bastard al marelui Ştefan, reclamă moşiapărintească în Ardeal. Şi de ne-am afunda mai înainte în istorie,spre a căta sentimentele de frăţie română, am vedea că Ioaniţiucerea de la papa coroană pentru el şi urmaşii lui întemeiat numaipe titlul de român. Într-un cuvânt, cu cât vom desluşi mai bineşirul faptelor româneşti de la început, cu atâta mai tare ne vomîncredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înaintechiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură."

Ostaşii mari ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbatepeste codri şi peste dealuri: cronicarii, stâlpii literaturii, aţâţă unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii şi a sângelui,şi unii domni prin şcoale înflorite deschise tot neamului. Unitateaşi tradiţia în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Şincai, a luiKlein, a lui Petru Maior. Încotro şi când îşi întorc românii ochii şigândul lor, dau de Principate, centrul vieţii neamului. În zadar arvrea fraţii ardeleni să respingă influenţa veche şi nouă a Principatelor. Existenţa politică a ţărilor, cât de mică este sau a fost, era şieste un punct strălucitor; şi inimile românilor nu puteau fi aiurea;de aceea după aspiraţiile politice a venit influenţa ideilor şi acivilizaţiei. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadenţă pentru Principate, marii ardeleni ce ştiau Moldova şi Valahia mai binedecât Banatul şi Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor şi atraducătorilor. Astăzi, când Principatele trăiesc în şirul ideilorfranceze, astăzi, când limba umblă şovăind între multe sisteme,astăzi, când forma veche a stilului este uitată şi rătăcită fărăîntoarcere, iar forma nouă română încă scriitorii nu au nimerit-o,totuşi şcoala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradiţiilerestauraţiei, nici de viaţa ei însăşi. Sub sistemele latine prin careschimbă limba nu poate mistui stilul franţuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureştenii puţin, ieşenii mai mult îşi adapăinspiraţia de viţele vii ale neamului, caută a-şi ascunde străinismulmăcar sub cuvinte române sau învechite în românie, pe când ardelenii, săraci ca şi ţăranii de stilul limbii, cearcă a-şi ascunde sărăciacu mitologia şi cuvinte latinizate. Mulţi Ronsard avem, dar Malherbii întârzie a sosi. Ştim că gândul a fost bun, ştim în Bucureşti,în Iaşi şi în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost şisunt pătrunşi de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne estepăstrat; ştim că din ei mulţi ar muri şi mulţi au suferit pentrumărirea şi mărturisirea româniei, ştim încă şi vedem că, oricândscriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul şi la văzutul românului,uită sistemele. Răul este că pe lângă dascălii noutăţilor, care aucumpănă în aplicaţia sistemelor, vin ucenicii care îşi pun silinţa şifala nesocotită şi neştiutoare a întrece pe dascăli. De la gândulrestauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gândul de astârpi cuvintele de extracţie străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exageraţiile şcoalelor combatem, nu şcoalele, nu munca, nuîmbunătăţirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitoriivechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă,este carte în iune, sunt alte cărţi tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile aureguli şi excepţii, că nimică în lume nu este nou, şi s-au aflat visurişi cercări limbistice româneşti şi în veacul al XVII-lea. Şi noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De laTraian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de lacronicari? Care-i limba neamului român? Limba lui Ciceron şi a luiTraian, sau limba soldaţilor lui Traian?...

Până ce Patria va dezlega publicului român această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt înarmonie cu neamul; şi rămânem în încrederea că limba română e olimbă deosebită acum şi a fost osebită pururea de limba latină, căcuvintele ei s-au format şi se formează după reguli încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră.

XI

În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe români a părăsi limba strămoşească, am rămasnehotărâţi dacă acestea provin din prea mare ştiinţă, sau numaidin fantazia novatorilor, după şcoalele de unde ies, bucureştenesau ardelene. În mai multe rânduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndreptazicerea şi a respinge şi acest temei, pentru că cuvântul radical ald-lor stă în contradicţie cu istoria neamului, cu tradiţia româneascăşi cu scrierile restauratorilor; unii din radicalişti, raţionalişti, şi cevor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alţii pornescde la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. Dupăaceştia, coloniştii romani au urmat de la descălecatul întâi a vorbişi a scrie latineşte, şi numai cu vremea, cu megieşia şi amestecareabulgaro-slavonă, s-au şters dintre ei limba şi literele latine. Dinnenorocire pentru aceşti utopişti, istoria lumii şi un monument viu,mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturiseşte că în lumea română, pe lângă limba oficială latină, trăiau cotla cot şi dialecte compuse de latineasca cea obştească ce nu a pieritniciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldaţiiromani, răsplătiţi cu pământuri în ţările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor ţări biruite şi au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadenţa romană, limba latină oficială pică şi ea; dialectele provinciale intră la rând şi se ridică la grad de limbi;asemănarea limbilor române, franceze, spaniole şi italiene nu vinede la limba latină, dar de la cea latinească a soldaţilor. — Cu câtcearcă cineva analogiile, suind şirul veacurilor, cu atâta asemănareaîntre limbile surori e mai mare în construcţie, în cuvinte şi în idei.Pe când limba latină este uitată ca limbă vie, şi rămâne numai olegătură a cancelariilor, a învăţaţilor şi limba bisericii, limbile nouăse încerc a scrie şi a creşte. Greutatea întâmplărilor istorice,tendinţele religioase ne siliră pe noi, românii, a trăi în înrâurireaslavonă, ca înrâurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba românească scrisă a început cu literelechirilice, despărţită cum era de vatra civilizaţiei neamurilor latine,care neamuri luaseră literele latineşti nu ca o moştenire a limbii luiCiceron numai, dar ca un avut al civilizaţiei italiene din străvechime,civilizaţia aceea ce a respins litera grecească.

Multă vreme, dialect popular numai, restrâns în întrebuinţarea casnică şi în relaţiile private, dialectul putea să piară de piereafiinţa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Maramureşului şi ale Făgăraşului, neobicinuinţa pe atuncea a crăiilorde a amesteca neamurile şi a constitui omogeneitatea ţărilor, şimai ales întemeierea domniilor române a Valahiei şi a Moldovei,întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică şi se impune dregătoriilor, începe a sescrie prin acturile publice şi se preface în limbă. Cum ne-a părăsitlimba latină oficială cu strângerea românilor, asemene şi limba slavonă ne lasă cu înfiinţarea straturilor române. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni când româniaera în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, şi goni limba slavonicească de tot din lumea română şi începe adevărata şi singuratradiţie a limbii române.

XII

Depărtarea românilor de apus, de unde era originea lor, îi aruncase nu numai în catolicismul răsăritean, dar şi în slavonism, slavoneasca fiind limba politică, oficială şi religioasă a Dunării.Cercările lui Racoţi de a trage pe români la dogmele lui Calvin,într-o ţintire politicească, îl îndeamnă a porunci tălmăcirea cărţilorbisericeşti din slavoneşte şi a întemeia slujba bisericii în limbaromână, pentru a-şi câştiga numeroasa poporaţie română din Ardeal şi din comitaturile ungureşti şi a nu o lăsa nici catolicismuluirăsăritean, nici catolicismului roman, care, după cum este ştiut,nu îngăduie serbarea liturghiei în altă limbă decât în limba latinească. Unul din cele vechi titluri ale limbii româneşti este: "Psaltirea ce să zice: cântarea a fericitului proroc împărat David, cu cântărilelui Moisi, şi cu suma şi rânduiala la toţi psalmii, izvodită cu maresocotinţă din izvod jidovesc pre limba românească, cu agiutorul luiDumnezeu şi cu îndemnarea şi poronca, dimpreună cu toată cheltuiala, a măriei-sale Gheorghe Racoci, craiul Ardealului i proce. Tipăritus-au întru a măriei-sale tipografie dintăi nouă; în Ardeal, în cetateaBelgradului."

Şi mai departe: "Cinstitul şi luminatul semn al măriei-sale craiul Ardealului, şi al domnului părţitor Ţării Ungureşti, şi a Şpanuluisecuiesc oşteşte i proce." I. Corinth. "În soborul creştinilor mai voiesc a grăi cu înţeles 5 cuvinte, învăţând pre alţii, decât zece mii decuvinte în limbi străine." Cuvintele aceste de seamănă a fi criticasistemelor limbistice de astăzi ale românilor sunt o lovire făţişă încontra bisericii latine. Predoslovia către măria-sa craiul Ardealuluişi predoslovia cătră cititori I. Corinth este un curs de istorie aschimbărilor politico-religioase ale vremii şi o dovadă că limba scrisă a început cu tălmăcirile acestea. Pretutindene unde se află suflare românească limba slavonă părăseşte altarele şi oficialitatea;revoluţia se face într-o clipeală şi fără contestaţie pentru că era îninima neamului de a vieţui din puterile totale ale lui, pentru că era în natura dreptei judecăţi a românului şi pentru că întemeia şi maitare duhul neatârnării neamului şi împrospăta antipatiile de seminţieamorţite acum de mult, cu legături politice şi religioase. Dartălmăcirile poruncite de Racoci cu scop politic aţâţau îndată luareaminte a staturilor române: luând din reformă ceea ce era dupăînţelesul şi folosul neamului, limba vie şi serbarea bisericii, bisericile din Ţara Românească şi din Moldova, mai cu seamă din Moldova, unde clerul avea mare nume de învăţătură şi de evlavie, opunla acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii şi evanghelii comentate, anticalviniste şi păstrează nejignită credinţa religioasă aPrincipaturilor ce era puterea lor, întărind prin influenţa lor şicredinţa îndoită a românilor de peste Carpaţi.

Încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru români a da născare unităţii române în toatăîntregimea ei, a întări naţionalitatea prinţipaturilor cu inaugurarea desăvârşită a limbii şi dezbârnarea iar desăvârşită a credinţeice putea să le atârne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastrăde atuncea.

Precum tot din epoca reformei religioase porneşte şi întemeierea unor limbi apusene ca limbile franceză şi germană, asemene şi lanoi tradiţia limbii porneşte de la lupta lui Racoci şi reacţia Principaturilor în contra propovăduirii calviniste.

După titlurile istorice ale neamului ce nu le recuză nimene, după analele pozitive ale limbii, în zadar am mai cerca vreun temeişcoalelor moderne, care toate înlăturează şi pomenirea chiar atradiţiei, ca oamenii cei noi ce îşi tăgăduiesc părinţii, neştiitoarepoate aceste şcoli că analele noastre răspund la epoca cea mareeuropeană zisă Renaşterea, adică epoca în care popoarele de toateviţele şi-au găsit forma desăvârşită în limbi, în naturi, în poziţiapolitică şi au plecat pe calea cea largă a ştiinţelor şi a civilizaţiei.

Am zis că şcoalele limbistice au cuibul lor în Bucureşti şi în Ardeal. Acele din Bucureşti care au luat de organ Patria sunt şcoale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, da nu română, pe formele şcoalei ultraromantice franceze de la1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cumanta pe un umăr, cu ghitara aninată de gât şi cu spada în mână,şcoli de geniu necunoscut în ingrata românie, şcoli ce nu au nevoiede a ţinea seamă de istorie, şi cheamă tradiţia o coterie . Adevărat că scrierile ce ies din aceste şcoli sunt netrebnice pentru mulţime;adevărat că propăşirea ideilor se întinde la numărul fericiţilor ce lepot înţelege; adevărat că nu sunt de acele "ce spun cinci cuvinteînvăţând pe alţii, dar de acelea ce spun zece mii de cuvinte înlimbă străină"; adevărat că aceste şcoli au de scop a învăţa şi aconvinge pe cei învăţaţi şi convinşi numai. Curioasă coterie estetradiţia, de o pot înţelege şi mulţimea, şi învăţatul, şi şcoalelebucureştene.

Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiţia calvinistă, Ardealul, care în veacul trecut s-a luptatcu acea tradiţie în contra năduhului străin, purcede şi el însă dinradicalism, şi radicalism latin. Multă ştiinţă, multă erudiţie suntîn Ardeal; prin urmare, logica istorică nu a putut fi neştiută şineînţeleasă ca în alte şcoli.

XIII

Această contradicţie vederată a tradiţiei cu fapta învăţaţilor ce leapădă tradiţia, ascunzând-o, sub pretext de baştină latină, ne-aadus a cerceta dacă nu cumva vro idee mai departe nu stă ascunsăîn sistemele latineşti ce înfloresc în Ardeal cu cuvânt de românie?Ardealul nu este ca Principatele o întregime de credinţă; şi şcoalelelatine, şcoala de la Blaj, e şcoala românilor uniţi. Nu doară căcredem că căpeteniile ar putea vrodată falsifica dreapta judecată aromânului, încât, ca sf. Petru, să se lepede de românie, dar ideea religioasă fiind o putere asupra popoarelor, am văzut cu oarecareîngrijire şi îndoială latinirea neobosită şi sistematică ce vine dinaceste şcoale, cu atâta mai mult că catolicismul român este foarteîndrăzneţ la prozelitism. Pentru românii ţărani, primejdie nu încape;deşi toleranţa religioasă a fost un act pururea cunoscut în faptă, denu în drit, de guvernele ţărilor, unitatea credinţei nu s-a clătit, şieste de adeverit că nu se va clăti vrodată; dar propovăduirea catolicismului ce se face, ajutată de latinirea limbii, ar tăia în douăunitatea morală ce leagă deosebitele familii româneşti, acea unitate care ne-a mângâiat veacuri şi a făcut puterea sufletului nostru.Statornicia Principaturilor în patimile istorice a produs roduriledorite; mântuirea a sosit astăzi! dar, osebiţi de viţele vii ale neamului prin hotare politice, ardelenii, de vor aluneca pe calea propagandei, se osândesc a pieri, slăbind totodată mijloacele neamuluide a se ridica la poziţia la care îi cheamă astăzi prefacerile politiceale lumii. Zile de frăţie ca a Blajului din 15 mai 1848 se ridicărareori în istoria unui popor împărţit în credinţa sa. Spuie căpeteniilea uniţilor şi a neuniţilor cu câtă muncă sufletească au putut pe treizile impune tăcere pizmelor religioase?

Biografia latinitorilor, începând de la Petru Maior şi de la restauratori, ar putea să ne puie pe urmele unei propagande, de carenu credem să fie bucuroşi românii şi ne va modera în iutele prefaceri limbistce întemeiate pe limba latină.

Pentru a scăpa România de panslavismul ce o cotropea în minutul unde venea panslavismului, pe nourii nordului, ajutorul înarmat, înavuţit şi năvălitor al moscalilor, se ridica limba scrisă ceizgonea slavonismul şi din biserică; acea limbă scoasă din aplecărileîntregului neam, în ziua primejdiei întărită de cronicari, s-a luptatpână astăzi şi a făcut singură unitatea şi tradiţia românească. Depotopul slavonismului ne-a scăpat reforma; de Calvin ne-a scăpatconştiinţa românului, care a luat limba fără a-şi da credinţa; depotopul latinirii, ce şi cine a scăpa românia?