Într-un ţinut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenţiei ardelene. Moldovenişi munteni, pribegi ai tulburărilor din Ţări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă câte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă ca şi a poporului nostru, sta măreţ în lumina soarelui, şi printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieşit din Blaj şi din şcoalele Ardealului, tineret cu mare curaj şi mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie nu numai de sânge, dar frăţie în trai şi în obiceiuri, şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii; ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-l ocupau până la 1848, şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adică la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o familie, şi o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptaţi de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri şi feciori de boieri,viţe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, ai egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor,urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta, şi mai că,într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori deboieri.

În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe câmpul Blajului... limba!... Inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de români adunaţi, de pe tribunele Câmpului Libertăţii, nu vorbeau româneşte, şi vântul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte pe care bieţii români nu le înţelegeau nicidecum, deşi le primeau ca semne de mântuire zicând: "o fi, dar... aşa o fi!"

Într-o sută sau două de inteligenţi ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind româneşte cu românii, şi aceştia, când îi ascultau vorbind, strigau: "aşa! aşa e!", iar nu "ofi... aşa o fi!" Unul din acei doi zicea: "Ungurii vreu Unio!... Ştiţi cevrea să zică Unio? Vrea să zică că pân'acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vreu să ne puie şi şaua în spinare!" Al doilea striga:"Uitaţi-vă pe câmp, românilor! — Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem şi tari, că Dumnezeu e cu noi!" — Dintre aceşti doi români, care grăiau româneşte, ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celălalt românii l-au numit cu fală împăratul munţilor.

Fraţii ardeleni se fălesc că au fost deşteptătorii României şi restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în şcoalele latine din Ardeal; de acolo, peste munţi, ca un puhoi,s-au revărsat în şesurile noastre şi au dat mâna cu pedantismul moldo-român. Pedantismul moldo-român, mai mult superficial, a produs o literatură fără viaţă, expusă criticii, şi care niciodată nu va câştiga dreptul de împământenire în sânul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cântece bătrâneşti), culese şi scoasela lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea şi fericirea României stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osândit a se împărţi desăvârşit în două naţii: una,latinească, a doua, românească; de aceea nici o carte nu se tipăreşteîn Ardeal care să poată fi citită şi înţeleasă de toată românimea.

Priveliştea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe Câmpul Libertăţii şi citirea scrierii dlui A. Papiu(Istoria românilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au ameţit capetele multor români cu cap,încât aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi.

Istoria dlui Ilariu e personificaţia unui sistem; această istorie nu poate sluji de învăţătură românilor, căci sistemul limbii îneacăsujetul. Dacă şefii nu vorbesc limba soldaţilor, dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi în scrieri neînţelese?

Nu zic nimica despre spiritul duşmănos al Istoriei românilor..., socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri,românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare, şi se vor acufunda iarăşi în somnul lor adânc.

IV

De mult caut a-mi da seamă de haosul limbistic din Ardeal, şi nu izbutesc decât a mă pierde într-un haos de gândiri. Asemenea anomalie nu ar fi de mirare în Principate, unde treptarea poporului, întemeiată de îndelungată vreme, şi împrejurările politice au putut aduce instituţii şi elemente felurite din toate părţile, unde educarea cu totul franceză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma şi stilul scriitorilor, precum educaţia grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gând, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe câmpul Blajului! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decât pentru drepturile neamului românesc.

Când şi cum au răsărit sistemele?... Veacul al XVIII-lea a dat ardelenilor doi autori româneşti: Şincai şi Petru Maior. Şincai, deşi pe ici-cole se încearcă cu limba, însă, dedat cu cronicarii români,este român în limbă, în idei, până şi în formă; cevaşi din măreaţa simplitate a cronicilor noastre se revarsă în Cronica românilor a sa.

Petru Maior, ce trece în opinia ardelenilor înaintea lui Şincai, deşi încă român, dar se uită cu dragoste la limba latină şi lucrează la deschiderea erei aste nouă care nu a produs nici o carte românească. Pildele vor arăta mai bine ceea ce vroim a spune decât cuvintele; iată cum scrie Miron Costin în Letopiseţul Moldovei:"Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenesc şi muntenesc şi în ţările ungureşti cu acest nume de români, până astăzi, deunde sunt veniţi întru aceste părţi de pământ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep ostenea la aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de la Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere."

"După multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul leşesc pentru soră-sa Elisafta, pre care o au cerşut, şi văzând că nu vrea să i-o deie, au socotit că are vreme să-şi răscumpere ruşinea sa desprecraiul leşesc cu sânge nevinovat, şi au început a strânge oaste. Ce văzând craiul unguresc vrajba ce intrase între dânşii, şi simţind că Bogdan-vodă face oaste asupra leşilor, au trimis sol pre Ştefan Teleki ca să-i poată împăca...".

Asta e limba moldovenească din al XVII-lea veac. Între limba aceasta şi limba lui Petru Maior şi a lui Şincai deosebirea este neînsemnată!

Urmaşii lui Şincai şi ai lui Petru Maior zic: "În contra lui Ştefan din Moldavia se persecută plan perfid din partea lui Albert şi Vladislav; acela se prepara neîncetat sub pretext de a purcede în contra turcilor. Prefectul Transilvaniei, Dragfi, şi comitele Timişoarei, Ioza,căpătară ordine de la Vladislav să steie paraţi spre a intra în părţiletransalpine. Începutul anului R. 2250 (Hr. 1497), Albert provocăpre Ştefan să-şi strângă oştile spre a lucra în comune în contraturcilor, ca să-şi recapete Chilia şi Cetatea Albă. Acesta se dechierăa fi parat la toate." Mai departe: "Sultanul, mulţemit cu deputăciunea ce adusese diverse daruri cu onoare, restitui darurile, promiţândţărei pace şi moldovenilor amiciţie. În anul R. 2258 (Hr. 1505),Bogdan peţi de la Alexandru, regele Poloniei, pre soră-sa Eliza de soţie, însă muma-regină precum şi prinţipesa recuzară căsătoria,fiindcă Bogdan era lusc! dar regina nu mai trăi mult şi muri . Atunci Bogdan, care ştia că aceasta fuse cauza prinţipală de i se recuzarămâna prinţipesei, reînnoi peţiciunea în al doile, însă căpătândrăspuns negativ, irrupse în Pocuţia şi ocupă cetăţile."

Trei tomuri de asemene!!! Iată cum se scrie istoria, adică o carte de învăţătură pentru cei lipsiţi de învăţătură, pentru cei ce au nevoie de a înţelege faptele strămoşilor! Cât pentru românii cei învăţaţi avem încă ceva mai frumos:

"Definiţiunea e substituţiunea certor desemnăciunii caracteristice în locul simplei denumiri a unui obiect sau a unui fapt.Attenţiunea e actul prin care aplicăm cu voinţă şi cu adăpărăciune una din facultăţile noastre cele intelectuale spre un obiect determinat. Dacă aplicăciunea e internă, atunce vorbei attenţiune se substituie vorba reflexiune. Attenciunea rezultă din o intervenţiune energică a voinţei în lucrarea inteligenţei."

Ne-aducem aminte că un om cu spirit îşi cerceta pe un al său nepot, de curând sosit din străinătate: "Hei... fătul meu, spune-mi:învârtita cum se cheamă franţuzeşte?..." — "Învârtision", răspunse nepotul. Româneşte, învârtita se cheamă astăzi învârtăciune.

Petru Maior zice: "Cine vra să cerce începutul limbei româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbei latineşti" . Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea; ei s-au uimit şi s-au împietrit în fantastice teorii, s-au uitat la materialul zidirii în loc de a îmbrăţişa armonia liniilor, au învăţat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăţa la izvorul ei adevărat, la şcoala trebilor, a nevoilor şi a istoriei neamului. În Principate sistemele, în luptă cu lumina, cu mişcarea publică, cu grijile politice, cu critica, cu dispreţuirea unor din scriitoriicitiţi, supuse a fi judecate pe teatru, s-au desfăcut şi se desfac din zi în zi, rămânând din ele numai o înlesnire pentru împământenirea cuvintelor de lipsă. Adevăratul spirit al deşteptării românismului a avut şi are cuibul său în Principate, unde elementele străine s-au ros şi au slujit a ne întări. Generaţia trecută, deşi legănată în îndoita înrâurire grecească şi a literaturii franceze din al XVIII-lea veac,ne-a lăsat însă pagini frumoase româneşti; generaţia de faţă se luptă încă în haosul sistemelor, dar haosul va fi învins până în sfârşit. Afară de cărţi grele de desertaţii şi de argumente, Ardealul nu a dat româniei până acum o singură carte de închipuire şi care să răzbată inimile.

De aceea socotim că literatura română se împarte astăzi în două şcoli: una ce îşi are cuibul în Bucureşti unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice ţipăt discordant se sfârşesc, în iune,io, înt etc., al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova; aceasta este şcoala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români şi româneşte, şi a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor şi a jargonului neînţeles din Ardeal.

Neputând crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputând crede că copiii românilor vor ajiunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputând închipui că gramaticile vor fi mai tari decât veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea unora din sistemele ardelene în şcoalele noastre. Va trece şi ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme încâlcite, şi va rămâne numai românismul! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă!

V

"Cine vrea să cerce începutul limbii româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbii latineşti." Să fi înţeles pe Petru Maior, fraţii ardeleni nu ne da probele văzute mai sus şi nu ne puneau în cumpănă a socoti că pedantismul şi învăţătura sunt sinonime cu studia serioasă a vechimii române, ci dimpotrivă.Acea studie este lipsă, cum a zis Petru Maior, decât, în împrumutarea ei, să luăm ceea ce este partea veacurilor; împrumutarea acea plămădită cu duhul epocii, cu schimbarea năravurilor, cu prefacerea credinţelor, cu istoria şi vieţuirea, alcătuieşte aceea ce francezi inumesc... le jugement et le goűt; tocmai judecata dreaptă, simţul firesc şi gustul au lipsit din început în scrierile române. Orbirea unora în sisteme şi neînvăţătura multora au aruncat şi pe unii, şi pe alţii în frazeologie fără mărginire, fără alegere, cu care strică publicul. Moldo-românii aveau la început sau a urma tradiţiilor pământeşti, sau a oţeli literatura în prefacerile politiceşti întâmplate la 1821; dar legislatorii Parnasului, ca să vorbim limbajul clasic,neînţelegând că viaţa nouă se tălmăceşte prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alţii au picat în pedantismul cuvintelor; din nenorocire, au rătăcit cu ei o mulţime de tineret. Luat-aţi seama la iarmaroace?... Puteţi pune rămăşag că din două rochii, una frumoasă, dar simplă, alta urâtă, dar stacojie,ţărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. Asemene şi legislatorii noştri au ales în iarmarocul literaturilor ce au socotit mai strălucitor.

Pentru noi, românii, studia antichităţii este o studie de neapărată nevoie; însă nu vrea să zică să luăm romanilor limba şi literatura ca s-o schimonosim într-un jargon fără originalitate. În antichitatea romană stau arhivele noastre: arhiva naşterii instituţiilor fundamentale ale societăţii, şi arhiva limbii... dar într-o măsură istorică. Să studiem, iar nu să prefacem, pentru că-i un lucru peste fire;lumea merge înainte şi nu se poate întoarce; fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său; de aceea trebuie să rămânem români, iar(nu) romani. Antichitatea romană merge pentru noi până la punctul acela care leagă lumea veche cu lumea nouă; o mai departepăşire se cheamă împresurare, şi ar fi tocmai ca când am lega unom viu de un trup mort. Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba română şi să luăm limba latină, şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă,să ne chemăm Cincinatus şi Brutus, în loc de Costache şi Dimitrache, şi să cerem înapoi stăpânirea lumii de odinioară.

Răul n-ar fi fost mare dacă oamenilor cu sisteme limbistice le-ar fi plăcut a produce numai gramatici şi sisteme; răul este că au scris multe şi de toate după visurile gramaticale, şi au deschis era literaturii cu patosul. De se mărginea în sintaxe, în ortografie, limba putea să scape la largul ei, să-şi plămădească, după nevoie şi sporulideilor, cuvintele şi vorbele, fără a trece prin patimile de faţă... Dar gramerianii, pe lângă fiecare sintaxă, au alăturat, cum s-a zis,producţiile lor şi câte un lexicon de cuvinte ideale, care fac din limba de astăzi o amestecare foarte curioasă la auzire şi mai curioasă la analiză. Cum sare peste un şanţ toată turma când a sărit o oaie, asemene o turmă de copoi, aprinşi de focul lui Apolon şi însuflaţi de flacăra muzelor, s-au aruncat după producători spre aconchera (tot stil român) templul gloriei şi a imortalităţii! Ne este milă de cititori, altminterea am încărca câteva coale de cuvinte culese în potopul cuvintelor străine ce îneacă literatura, cuvinte care n-au nici noimă, nici rudire cu ideea care autorii vor să deie la lumină. Mulţi din scriitorii de astăzi, autori sau poeţi, şi-au pus gloria nu a traduce o idee oarecare într-o limbă înţelegătoare, ci aînăduşi, a speria şi a câştiga mirarea păcătoşilor români cu cuvinte cât mai strălucite şi mai sturlubatice.

Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au ridicat astă literatură ţigărită şi şonţită , fără noimă, fără cap şi rădăcină; îi iert şi-i putem jeli, căci strădania lor, talentul, pentru cei care ar fi putut avea talent, se acufundă de pe acum în uitare... Puţine file, puţine linii şi puţine glorii contemporane vor rămâne. Cei mai nenorociţi se vor ascunde în colbul bibliotecilor, şi din când în când vreun anticar sau vreun bibliofil va da la iveală, peste vro 50 de ani, câte o filă ca o hinezărie; dar pe grameriani nu-i iert; sistemele lor toate au început cu vânarea cuvintelor străine şi au ajuns a pune alte cuvinte străine în loc, sub cuvânt că limba română, fiind izvorâtă din cea latină, este de nevoie ca cuvintele să fie latine. Judecata pare a fi dreaptă la întâia vedere, însă îi mai mult o părere decât un adevăr. Dac-ar fi ca limbile să urmeze după acest princip, apoi, cum am zis dinioare, să ne întoarcem la limba mamă; toate limbile din lume, vechi sau nouă, se cobor dintr-o singură limbă primitivă. Sau filologii români nu cred Bibliei şi ştiinţei filologice, care au străbătut şi strecurat toate limbile globului, sau, în ipoteza rezonementului dumilor-sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă şi feluritele limbi ale Europei, Asiei etc. să se înece, din purism în purism, în limba primordială a omenirii.

Limba grecească, limba latină, limba germană se rudesc; cum să tălmăcim aceasta? Împrumutările ce-şi fac limbile nu pot alcătuio rudire aşa de aproape; suntem siliţi dar a crede că au un împreun izvor; însă cum se face că limba latină nu seamănă cu limba germană? şi cum se face că un grec nu înţelege pe un german sau peun latin?... Istoria ne-o tălmăceşte.

Când sosi ziua în care familia omenească înmulţită se împrăştie prin lumea pustie, acea familie s-a desfăcut în ramuri, care ramuri apucară, după nevoie, la apus, la răsărit, în dreapta şi în stânga,cu turmele şi cu limba lor. Acele ramuri, ajungând la locuri de hrană îndemânatice, câmpii, munţi, codri, ape, s-au aşezat şi, cu vremea, s-au prefăcut din familie în neamuri, şi din neamuri în noroade. După întâmplările vieţuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condiţiile topografice, noroadele şi-au măritnevoile, şi-au oprit gândurile şi au dezvoltat limba lor mărginită în ziua împrăştierii.

În climele frumoase, ca a Greciei şi a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică şi cresc odată cu activitatea. Tot acea influenţădin afară a climei şi a hranei dete măsura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor de acum înfiinţate. În Asia, leagănul omenirii, se naşte civilizaţia, adică: ocârmuirea politică, limba, religia, artele şi ştiinţele; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet, şi Egipetul prin colonii o trimite Europei. Grecii şi latinii dezbracă acea civilizaţie din făşurile copilăriei, o prefac dupăspiritul lor, şi aşa omenirea, legănată de un şir de împrumutări prefăcute după locuri şi epoci, constituiază unitatea ei şi moştenireapropăşirii. Ceea ce înţelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre despicarea întâi a familiei omeneşti şi naşterea limbilor vechi urmează a ne lumina asupra limbilor din ziua de astăzi. Studia istoriei neamului român ne va spune de unde vine limba noastră şi ce trebuia să fie după logică acea limbă; şi aşa numai vom rămâne înînţelesul cuvintelor lui Petru Maior.

VI

Să ne oprim puţin în calea grunzuroasă a limbii, simţind nevoia de a tăia deocamdată şirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriaşii care clădesc temelia ei. Când în România literară ce au luat drept steag "limba înţeleasă de la Tisa la ţărmurile mării", a picat cuvântul de pedant, mulţi s-au întristat de războinica ameninţare,mulţi nu au înţeles cuvântul, iar mulţi au gândit sau gândesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica şi de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele decând strigam cu toţii: "Scrieţi, scrieţi, bine sau rău, dar scrieţi", de pe când românii, însetaţi de cărţi, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate şi, în bucuria lor, primeau bunul şi răul fără osebire,cărţile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, şi scrierea care începuse cu limba românească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieţii, precupind astăzi olimbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obştesc de a adeveri bunătatea mărfii.

Nu de astăzi a simţit neamul român alunecarea limbii din matca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vânarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos româneşte în proză şi în versuri,adăpat în inspiraţiile sale de izvoarele şi obiceiurile limbii, deşi deprins cu învăţătura şi cunoştinţa literaturilor şi a limbilor străine,înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămânea nemuritoare.Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite pe tulpină românească sau, cum zice singur el, "pe teapa noastră".

Să tălmăcim dar ce înţelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca românul să-şi închipuiască că pedantismul şi învăţătura,ştiinţa şi erudiţia sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie şi de ţesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silinţa de a îmbogăţi limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi şi nevoi nouă cer şi gânduri, şi cuvinte nouă;pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămânea în limba cronicarilor limbă epică, ce îşi dă mâna cu limba cântecelor populare. Ştim că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învăţătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-ozi şi nu-şi pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroinţa de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tâlcuirea şi forma cuvintelor vechi şi nouă;pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbi străine de noi prin ţesătura şi regulile ei; sunetul şi forma, până şi noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor şi al neamului, marele plămăditor de limbi şi de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhivişti.

Prin pedantism, şi pedantism antiromân, înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi, când dimpotrivă încercările ar trebui ţinute la înrudirea limbii obşteşti. Este serios de a rostioare că nu se poate scrie în limba ţăranilor şi a întreba dacă Schiller şi Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Şi Schiller şi Pascalau scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulţită, îmblânzită,întinsă şi întrebuinţată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller şi Pascal, încât niciodată germanul sau francezul nu ş-au pierdut mintea din ochi; neînţelegerea între ţărani şi Schiller este numai în ştiinţă şi neştiinţă, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemţi, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinaţie le vin cuvintele şi ce ascuţire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat şi înrudit şi au concurat a forma limba francezilor, au introdus câte un cuvânt, câte o zicătoare; urechea obştească a prefăcut cuvântul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărâtă cuvântul celtic sau german şi aşa, cu veacurile şi cu cărţile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi,dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem noroculde a fi numai o limbă, pentru că toate spiţele noastre s-au rezumatde una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări,iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca şi în gând, iar nu de a nedeosebi, a adăugi, iar nu a lepăda.

Ce înţelegem prin limba poporală?... Doară luăm de limbă oarecare alteraţii ale cuvintelor întrebuinţate, dar conjugaţia, articolulşi ţesătura ţăranului în cât se osebeşte de a sapientului?... Simplicitatea ţesăturii române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevaşi, gramaticii români au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă, idei şi judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulţirea avuţiei, gramatianii vorveni şi vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rândul limbii şifirea neamului, şi vor zidi gramaticile române, iar nu latine. Fostau, mă rog, oameni vrednici ai românimii, Ureche, Costineştii, Klein,Şincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?... În limba poporului? — Ni se pare că este greşeală; toţi aceştia au scris în limba obştească; de aceea şi sunt mari, nemuritori şi vrednici, pentru că toţi îi înţeleg, mici şi mari, neştiutori şiînvăţaţi. Ceea ce pedantismul numeşte limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ţinuturi şi de laturi, dar nu e limba cea obştească, ce se scrie şi se aude pretutindene unde sunt români: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latineşti. "Conştiinţa fiecăruia zice dl Victor Cousin prenăscută şi aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut,care susţine şi care mlădeşte limbile, credinţele fireşti de-a purureastătătoare, societatea şi aşezămintele fundamentale. Nu gramaticiiau iscodit limbile, nici legislatorii societăţile, nici filozofii credinţelefundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, şi este lumea întreagă, duhul omenirii."

VII

Pe lângă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune până şi copiilor din faşe, în loc de idei, probleme limbistice ca:Inonorificabilitudinaţionalitate, probleme ce aduc aminte, nevroind,de Rabelais şi de Moličre, mai înţelegem încă prin pedantism ţipătul de aristocraţie şi de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumuseţarea, înavuţirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădealăde una mie de ani; aceştia dar resping schimbările scolastice; fiecare parte a României astăzi a înfiat o limbă păsărească, înţeleasă numai de adepţi. Prefaţa celei întâi Psaltire tipărite în limba românească zice: "Cine grăieşte în limbi străine numai pre sine se întrămează, nu pre adunare, unde pre el nime nu-l înţelege, iar nouă ni se cade toate să le facem spre întrămarea adunărei" , din inimă poftim pe ardeleni să priceapă limba Bibliotecii literare, ce se tipăreşte în Bucureşti; poftim pe ardeleni şi pe munteni a se dumeriîn oda dlui S. , un moldovan (nr. 14 din Foaia pentru munte), precum dorim moldovenilor înţelegerea odei seculare, la încheiereasecolului (pleonasm) gimnaziului din Blaj, numărul 8 , tot din această foaie. Cred că mulţi ardeleni, şi vorbim de cei îmbătrâniţi în cărţi latine, de cei ce au întrebuinţat, pentru a învăţa limba mamei, trudă şi vreme, ce nu întrebuinţează alţii pentru a învăţa limbile moarte sau străine, vor fi stând în uimire. Aceste trei pilde vii nu sunt trei limbi? Şi care din ele e româna?... Dintre oda dlui S., moldovanul, şi oda seculară, noi alegem altă limbă din Ardeal,la care răspund toate glasurile.

"Stilul e omul", a zis Buffon , acel mare bărbat al Franţei. "Stilul românului este însuşi românul, putem şi trebuie să zicem asta fiecare dintre noi. Tocmai aşa se mai zice cu tot dreptul: limba estenaţiunea, şi prin urmare limba română este naţiunea română. Acum vine străinul şi ne întreabă care şi unde este naţiunea voastră? Noi,până să-i deschidem tablele istoriei noastre, luăm amână mai cu înlesnire o gramatică, un vocabular şi-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e naţiunea noastră. Acum străinul merge mai departe, se amestecă printre popor, ascultă sunetul limbii; el vine şi pe la cetăţi; ascultă asemene, poate fi că le şi învaţă. Ferice de noi dacă, în primirea acestor vizite ale străinului, limba din cartea ce i-o dedeserăm noi amână nu i se va părea ca un alt dialect, diferit mai preste tot de dialectul cel viu; norocul nostru, dacă pe la cetăţi nu va afla o limbă ca următoarea: astăzi m-am vorgestellt la domnu Vorsteher , sunt neugierig să ştiu ce Bescheid voi căpăta pe Ge- such -ul meu. Am un Brennerei cu Dampf , l-aş vinde, dacă mi-ar veni un Kundschafft bun. Sau ca următoarea, cunoscută încă şi în forma de anecdotă: — Mă, nu lăsa sertaşul tău în chertiulu meu,că voi lăsa feissa şi i-oi tăia laba; sau şi ca aceasta: — Despre cele ce-mi istoriceşti, m-am pleroforisit pe deplin, dar să-ţi spun drept,că am parapon pe mata pentru calabalâcul ce mi-ai pricinuit.

Însă tot asemenea de compătimit sunt şi acei latini toţi, care limba românească ş-o cunosc numai din locul naşterii lor, şi aceea încă abia învăţată de la părinţi şi până în vârsta de 9-10 ani, de când fuseră duşi între străini; casta acestor literatori, filologi, gramatici şi ce mai ştiu eu cum să le mai zicem, aflu un metod de minune înlesnitor de a înavuţi limba, nu a naţiunii, ci aceea ce şi-au făurit-o ei. Aceştia adică, în loc de a-şi pune cea mai puţină osteneală ca să-şi înveţe dânşii deplin limba naţională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atâtea cuvinte câte ne sunt de neapărată trebuinţă, întocmai ca şi la celelalte limbi romanice, depradă şi despoie dicsionariul latin cu atâta lăcomie, ca şi cum s-ar teme că va veni un tiran oarecare şi va decreta dintr-odată totala stârpire a limbii latine cu toţi clasicii şi neclasicii ei.Atâta nu e destul şi dumnealor mi-ţi introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălţate întocmai aşa precum fuseseră aceleşi îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii şi sub primii cesari. De aici apoi rezultă o limbă aristocratică atât de comică, încât e peste putinţă să nu o asemeni cu bădăranul boierit al lui Moličre. Aşa, limba aristocratică e ceea ce ni s-a imputat nu o dată, zicându-se,adică, cum că românii cărturari ar fi pornit pe calea de a schimosilimba poporului şi a o preface până şi în formele ei, pentru ca aşasă-şi facă o limbă pe care să o înţeleagă numai ei între ei etc., etc."

Acesta este pedantismul antiromân; acesta este pedantismul de care proroceşte Psaltirea. Oamenii de talent şi de viitor, de judecatăşi de gust nu pic în asemene copilării şi le ceartă. Nu numai broaştele Bahluiului au ridicat glasul, nu numai prorocii ieşenilor au cuvântat,ce şi Vulturul ardelenesc îşi scutură aripa.