string(7) "library" string(8) "document"
1646
514
1476
300
1497
1200
1359
1391
1822
80
1504
1467
1410

Ioan Vodă cel Cumplit

24 25 26 27 28 29 30 31 32 33

Cunoscând dară perfidia otomană, Ioan-vodă nu se mulţumi cu o simplă iscălitură a paşalelor: el ceru şi dobândi, ca garanţie, un septuplu jurământ, mahometan şi creştin, din partea lui Ahmed-paşa şi din acea a lui Petru cel Şchiop, de la inamic şi de la rival...

Ei bine, prin aceasta tractatul deveni el oare mai sacru?

57. Povestirăm trădarea, să povestim sperjuriul.

58. Pe lângă persoana lui Petru cel Şchiop, pentru a-l instala cu firman o inovaţiune nepilduită până atunci în Moldova se afla capigibaşi sau prim-uşierul Porţii otomane, un personagiu deja important, dar care mai în urmă ajunse şi mai sus, vizir, ginere şi cumnat al sultanilor...

Era Scipione Cigala, dintr-o familie aristocratică neapolitană, renegat sub numele de Djigala-zade: un june moale, desfrânat, nestatornic, mâncăcios, beţiv... dar cu atât şi mai puternic la curtea unui sultan ca Selim II.

Când Ioan-vodă intră în cortul beglerbeiului, Ahmedpaşa era încongiurat de ieniceri, agale, bei, sangiaci, cari toţi se îmbulzeau să vază pe teribilul erou de la Jilişte, Brăila, Lăpuşna, Bender...

Seraskirul începând cu mustrări, Ioan-vodă îi răspunse cu toată demnitatea unui principe că, pe baza capitulaţiunilor sale, el nu are a da seamă decât numai când îl va fi întrebat însuşi sultanul.

Mândria viteazului înfioră pe musulmani; dar grandoarea-i se părea a fi înlănţuit braţele lor: ei se uitau nedomeriţi unul la altul, îndemnându-se care de care a da prima lovitură, şi nemine nu cuteza... trebuia un apostat; trebuia un om îndobitocit prin excesul banchetelor şi un dobitoc ameţit prin furia opiului: trebuia un monstru pentru a face un asemenea pas contra onorii şi contra jurământului.

Acel monstru fu capigibaşi Djigala-zade.

59. Munteanul Petru cel Şchiop aduse armele păgânilor asupra eroului Moldovei.

Italianul Scipione Cigala îi înfipse cuţitul în inimă. Un muntean, un italian, un moldovean. Se sfâşiau fraţii: râdea otomanul, zâmbea neamţul, se pregătea a rânji muscalul.

60. Când gigantul fu căzut sub perfidul pumnar al neapolitanului Cigala, ienicerii, îmbărbătaţi prin iniţiativă, se azvârliră asupra victimei, tăiară majestosul cap ce-i speria mai dăunăzi până şi-n taina visurilor şi-l înălţară pe o suliţă.

Apoi temându-se, poate, ca un al doilea cap să nu răsară cumva pe desfiguratul corp, ei legară trunchiul martirului de coadele a două cămile, cari, gonite în direcţiuni opuse, îl rupseră în hidoase fragmente.

61. După ce finitul spectacolului le răcise minţile, păgânii nu putură a nu recunoaşte propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului.

Crezând că virtutea lui Ioan-vodă îşi va fi avut izvorul în oasele din cari fusese ţesut şi în sângele ce-i circulase prin vine, ei îşi împărţiră între sine, ca moaştii, fărmăturile acelor oase şi-şi înfruntară săbiile în acel sânge, rugânduse lui Allah ca să le dea şi lor tuturor inima principelui român!

Călăii purtau pizmă jertfei lor.

62. Căt timp a trăit Ioan-vodă, turcii, boierii şi călugării nu-l sufereau deopotrivă.

După ce murise, inamicii străini se arătară mai generoşi decât inamicii casnici.

Pe când ienicerii se puseră a adora rămăşiţele viteazului, ciocoii cei cu işlice şi cu comanace crezură sosit momentul de a-şi bate în fine joc de acela denaintea căruia ei nu îndrăzneau până atunce să ridice ochii de la pământ.

Pentru a-i răpi chiar gloria postumă, ei răspândeau acum în popor odioasa anecdotă cum că în momentul când îl rumpeau cămilele Ioan-vodă să fi zis: "Ah! caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iar caznă ca aceasta n-am ştiut să fac!"

Dar cine oare să fi putut rosti această barbară şi atroce glumă: capul cel lipsit de trunchi? sau trunchiul cel lipsit de cap?

Nu pentru prima şi nu pentru ultima oară o neputincioasă ură inventa absurdităţi!

63. Cronicarul Urechea o mai ziserăm deja nu o dată este un echo al partitului aristocratic.

Aşadar, el nu numai profanează prin satiră ultimele divine momente ale lui Ioan-vodă, ci încă se încearcă a scuza mârşava trădare naţională a pârcalabului Ieremia Golia.

Când vine vorba de vânzarea trecătorii Dunării, analistul-cocon declamă cu un aer de criminală inocinţă: "Cu greu este celor puţini a opri pe cei mulţi şi celor slabi pe cei tari; căci trecând întâi puştele cu ieniceri şi cu pedestrimea să apere vasele, aci şi toată alaltă oaste turcească a sosit, unde văzând Ieremia pârcalabul că nu-i poate opri, s-a întors..."

Când ajunge la defecţiunea celor cinci regimente de cavalerie, el se fereşte măcar de a menţiona numele pârcălabului Ieremia Golia, alunecând numai în treacăt următoarea frază obscură şi diminutivă: "La începutul războiului zic că o seamă de moldoveni să se fi închinat la turci"...

Înşişi cronicarii otomani sunt mai români!

64. După măcelul de la Roşcani, Petru Şchiopul se grăbi a trimite caimacam la Iaşi, ca să-i păzească tronul, pe unul din mizerabilii vânzători ai lui Ioan-vodă, stolnicul Bilăe, înălţat acum la demnitatea de mare vornic al Ţării-de-Jos, ocupată până atunci de bravul Dumbravă.

65. Nu numai vitejii de la Cahul, nu numai "fraţii de cruce" ai lui Ioan-vodă, dezarmaţi prin jurământ şi măcelăriţi prin sperjuri, avură soarta de a pieri, ca tălharii cei osândiţi la moarte, fără a se putea apăra; nu! nu numai pe ţărmii Cahulului şi pe ruinele Roşcanilor curse cel mai pur sânge şi căzură cele mai nobile capete ale Moldovei; nu! "S-au pornit tatarii în pradă peste toată ţara zice cronica cât n-a fost niciodată mai mare pustietate decât atunce; că pre toţi i-au cuprins pe la casele lor fără grijă, unde până astăzi între Prut şi Nistru de atunce a rămas pustietate, de nu s-a mai împlut de oameni..."

Petru cel Şchiop, în fruntea urdiilor păgâne, privea cu o sacrilegă nepăsare cum inamicii românilor şi ai Crucii îi aşterneau până la Iaşi o cale domnească de purpură din sânge şi arcuri triumfale din capetele moldovenilor.

66. Moartea lui Ioan-vodă fu semnal de piere pentru trei miniştri, credincioşi până în fine luceafărului libertăţii naţionale:

Vintilă-vodă, Vornicul Dumbravă, Episcopul Isaia Rădăuţeanul.

67. Fostul principe muntenesc, alungat dimpreună cu frate-său Petru cel Şchiop, expedi acum o armată turcă să cuprinză Bucureştiul.

Deşi Vintilă-vodă nu avea lângă sine decât pe viteazul vornic Dumbravă cu o mână de moldoveni, totuşi, lupta, încinsă pe câmpia unde este astăzi Radu-vodă, fu atât de cruntă, încât învingătorul crezu de cuviinţă a-i eterniza memoria, zidind o biserică pe locul bătăliei şi înfiinţând o serbare anuală, rămasă până astăzi sub numele de "Moşi".

O victorie, o biserică, o serbare cari ne aduc aminte de ruşinea discordiilor române!

68. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania, având nobleţa de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic ale cărui oşti se luptară contra moldovenilor în bătălia de la Jilişte.

Un erou muntean fu trimis pentru a cere moartea unui erou moldovean: Ivaşco Golescu mijloci extradiţiunea vornicului Dumbravă.

Ce infamie, ce timpuri, o, Doamne! Călcând acele legi, cari prin sublimul lor meritară ca oamenii să le numească divine, Ştefan Batori, beiul transilvan, dede pe Dumbravă, legat la mâini şi la picioare, în dispoziţiunea ambasadorului muntenesc.

Sosind la Bucureşti, demnul tovarăş al lui Ioan-vodă fu descapitat.

24 25 26 27 28 29 30 31 32 33