string(7) "library" string(8) "document"
1465
87
1639
80
1385
300
1822
1467
1310
82
1574
1497
1391

Toamna

1 2 3

(Schiţă din viaţa basarabenilor)

Prin tăcerea nopţii albastră-fumurie de toamnă, pe deasupra satului adormit trecu un chiot ascuţit de câteva glasuri. Flăcăii umblau prin sat în veselia lor zburdalnică, şi noaptea, împreună cu lumina nelămurită a lunii, ce părea înfumurată de norii trecători şi de ceaţă, parcă se zguduia şi tresărea speriată. Apoi, în răstimpuri, cântecele prelungi ale flăcăilor străbăteau negurile toamnei şi se duceau departe-departe, într-acolo, de unde numai spre primăvară se întoarnă păsările călătoare. Era frumoasă noaptea în mâhnirea ei posomorâtă, şi frumos sunau glasurile flăcăilor. Melodia cântecului lor foarte bine se potrivea cu noaptea tristă şi somnoroasă, ca şi când cântau ei noaptea de toamnă. Şi noaptea părea că ascultă această cântare în tristeţea ei, în fâşâitul frunzelor, ce cad din copaci şi se duc cu vântul uşor şi plângător. Şi după cântecele lor plângătoare, ca şi vântul, iarăşi porneau nebunaticele strigăte de veselie. Aşa petreceau flăcăii pân-în zori.

Dimineaţa răcoroasă îi deştepta pe oameni, şi satul se înviora în zgomotul lucrului de toamnă, pe când cerul răsăritului îşi schimba minunatele lui culori.

Toamna era frumoasă şi bogată. Anul fusese rodnic, şi sătenii cu o bucurie la fel îşi strângeau păpuşoii şi-i curăţeau, şi storceau vinul, şi-l beau. În fiecare zi se cununa câte vreo nuntă. Din aer nu lipseau sunetele viorilor şi ale fluierelor, iar pământul se zguduia de tropotele aceloraşi flăcăi veseli şi jucăuşi. Şi soarele zâmbitor scălda în razele sale căldicele adunările pestriţe ale nuntaşilor.

Într-o astfel de zi de toamnă, ce urma o noapte luminoasă-fumurie cu chiote şi cântări de-ale flăcăilor, moşu Dumitru Putină s-a sculat des-de-dimineaţă. El era un om nu prea bătrân, aşa de mijloc, cu faţa întotdeauna rasă, şi vioi, iar părul îi era tot negru, dar amestecat cu arginteala vârstei destul de înaintată, în care se afla el. Tot satul îl cunoşteala de un om foarte harnic şi cinstit, aşezat la minte. Moşu Dumitru se apropie repede de baba lui, mama Zamfira, şi zise răstit:

— Da scoală, bre babă, fi-ţi-a de dormit, că-i crăpa. Iaca se trezeşte satul la lucru, numai tu dormi. Hai mai iute, zic, că păpuşoi de curăţit mai avem, slavă Domnului. Leneşi mai sunteţi tu şi cu fecioru-tău, Doamne, Doamne!

Mama Zamfira se trezi şi cu răutate se uită la soţul său. Ei îi plăcea somnul mult mai mult decât lui moşu Dumitru, şi din pricina asta ei foarte adeseori se sfădeau.

Lenea mamei Zamfira curat îl mânca pe moşu Dumitru, nu alta. Şi satul foarte se mira văzând că aşa un om mintios şi cu dare de mână în mijlocul sătenilor se sfădeşte cu femeia mai în toată ziua.

Mama Zamfira, pe lângă că era cam nesilitoare la lucru, mai era şi cam rea la gură şi iubitoare de fel de fel de vorbe atât bune, cât şi rele, pe care le purta prin mahalalele satului. Asta îl făcea pe moşu Dumitru s-o urască pe mama Zamfira încă şi mai mult, încât moşu foarte arareori se unea cu ea şi mereu căuta capăt de gâlceavă. Şi acu moşului îi veniră toanele de nemulţumire: — Bine-ţi mai seamănă ţie fecioru-tău, bre babă, urma între acestea moşu Dumitru. Amândoi fugiţi de lucru ca dracul de tămâie. Una doarme pân' amiază, da altul îmblă toată noaptea prin sat, stârneşte câinii oamenilor şi nu le dă pace fetelor să doarmă. Ia, măi, hal pe capul meu, ce-i spânzuratul ista de băiat. Mai bine, bre babă, murea de mititel să nu-l văd mare şi nebun, bre babă. Ia sunteţi amândoi nişte puturoşi şi de nimic.

Mama Zamfira pân' acu tăcea. Sculată de moşu Dumitru, ea umbla prin odaie dirdicând, bătrână, subţire, cu faţa zbârcită, luminată de zorile răcoroase ale toamnei, ce se strecurau printr-o ferestruică micuţă. Ea îşi aştepta rândul, ca să dea drumul puhoiului său de cuvinte.

— Ce-ţi este, mă rog, omule, hăi, de te-ai legat de mine şi de Petriţă? Ce ţi-am făcut, mă rog, noi ţie? Am vrut să te omorâm? Să-ţi furăm banii din ladă? Să-ţi dăm vin cu otravă? Spune.

— Fa babă, ieşită din minţi! Taci tu, mă rog, şi nu da drumul morii tale de vânt, c-apoi ştii că asta nu-i bună la mine. Taci şi nu vorbi cuvinte de prisos. De-o sută de ori ţi-am spus că lenea la Dumnezeu şi la oameni îi mai rea decât toate faptele cele rele. Ce mai lehăieşti dar în zadar? Ştii foarte bine ce lucru faci tu şi cu Petriţă al tău.

— Ce lucru! Ce lucru! Tot îmi dă cu lucrul lui. Dacă-ţi par leneşă, apoi de ce nu ţi-ai cătat din tinereţe una mai harnică, să-ţi facă mai mult lucru? Toată ziua alergi, te mână în toate părţile, ş-apoi încă îţi mai scoate ochii că-i mănânci pâinea degeaba.

— Taci, babă, şi du-te de pune pe foc. Acuşi o să răsară soarele, şi trebuie să ne apucăm de păpuşoi. Las' că te ştiu eu prea bine. Iaca ştrengarul tău nu vine, nici dimineaţa nu-l mai satură dracul de zbânţuit.

— Ştrengar! De unde te-ai mai luat aşa prea cuminte şi de treabă? Băiatul îi ca un băiat, cuminţel, frumuşel, n-are năravuri rele. Ei, negreşit, că cum să nu se veselească, dacă-i flăcău? N-a şedea şi el cu tine acasă cu luleaua-n dinţi. Poate-a da Dumnezeu şi s-a-nsura şi el în toamna asta, cum se-nsoară alţi flăcăi. Ce tot îl ocărăşti şi nu-i dai pace?

— S-a-nsura, zise moşu Dumitru, oarecum cu deznădejde. Vei vedea tu cum s-a-nsura el. Ţi-a aduce vro fată pe cuptor, şi atunci poftim de-o primeşte. Atunci să taci mulcu şi să nu lehăieşti nimic.

— Măcar aducă-mi pe cuptor şi zece fete, că nu le primesc.

— Asta noi vom mai vedea-o, bre babă. Da eu aşa-ţi spun acu, că de s-a-ntâmpla vro necinste de asta, apoi să nu te prea fuduleşti, că nu ţi-a fi ţie nimine vinovat, decât numai tu însăţi, că-i ţii parte spânzuratului nostru. Auzi?

— Ţie, omule, hăi, hojma îţi vine în cap câte una de cele gogonate.

— Hai, hai, nu sta prea mult la vorbă, du-te şi-ţi cată de lucru. Iaca se iveşte de acu soarele. Şi în cele dintâi raze ale soarelui, lungi şi ascuţite, ca nişte suliţe străpungătoare, el ieşi din casă şi intră-n ocol, ca să-şi mai vadă vitele. Iar peste vreun ceas de vreme din hogeagul casei lui se ridică iute un fum cenuşiu, pierzându-se în zarea albastră a depărtărilor. Mama Zamfira pusese la foc de mămăligă.

Încet se deştepta satul, şi în răcoarea dimineţii pornea lucrul de toamnă.

  • * *

— Unde-ai fost, nemernicule? îl întreabă moşu Dumitru pe Petriţă.

Petriţă venise din sat atât de beat, încât abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui mici şi negri luceau şi erau umezi. Ei cătau aşa, parcă Petriţă se speriase şi nu înţelegea unde nimerise. Părul îi era zburlit.

Moşu Dumitru şi mama Zamfira şedeau în harman şi curăţeau păpuşoi. Moşu Dumitru se uita la fecior cu asprime, iar mama Zamfira se făcea că nu-l zăreşte şi cu luare-aminte despărţea ciocălăii de pănuşe. Petriţă nu zicea nici un cuvânt.

— Ei, mamă, hăi, se îndreptă moşu Dumitru la mama Zamfira, priveşte-l pe fecioru-tău, cum îi de frumuşel şi de cuminţel. Ce-i bun, ha? 'Ţi place cum îi? Aşa că n-are năravuri rele? Da beţia, cum îţi place, îi nărav bun?

— Măi, potlogarule, îi zise el deodată lui Petriţă, eu când eram ca tine, apoi numai gustam vinul şi niciodată n-am fost aşa de beat, cum eşti tu acu. Pe mine mă ţineau părinţii din scurt, şi nimine dintr-înşii nu-mi ţinea mie parte, cum îţi ţine ţie mă-ta. Da pe tine măcar ocărăşte, măcar nu te ocărăşte, măcar bate-te, măcar nu te bate, că-i totuna. Nu înţelegi nici de cuvânt, nici de bătaie. Eşti, măi, mai rău decât un dobitoc, că dobitocul, dacă dai cu băţul ori cu altceva, el merge şi lucrează, da eu pe tine te-am bătut şi tot om, ca toţi oamenii, n-am mai scos. Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămânţa cea rea a mâne-ta.

— Dă lasă-l, bre omule, hăi, lasă-l de acu, fi-ţi-a odată! Ştiu că are parte, bietul băiat, de probozit. Du-te, Petriţă, dragul mamei, şi te culcă. Vezi că tatăl tău e zmuncit din botez.

Petriţă încet, pe cumpănite şi bolmojind ceva nelămurit, o porni din harman. Moşu Dumitru îi aruncă din urmă o privire mânioasă şi-i strigă:

— Şi piei din ochii mei, să nu te văd beat.

  • * *

Soarele scăpăta spre asfinţit. Ziua de duminică era posomorâtă. Pe deasupra satului, în cerul

cenuşiu şi nemărginit, umblau nişte nouri mari, întunecaţi, şi părea că ei au de gând să cadă (să pice) jos şi să turtească tot satul în căderea lor. În posomorârea dimineţii nu auzeai alte sunete decât cântecul clopotelor bisericeşti, şi departe se ducea cântecul lor, încetând în câmpiile îngălbenite, pe care se mai vedeau încă turme negre de oi. Iar de-acolo, din nemărginirea câmpiilor şi a cerului, ajungea când şi când croncănitul prelung al ciorilor. Satul tot poartă o pecete de sărbătoare. Pe drumul cel mare şi larg, ce duce drept la biserică, năvălesc într-acolo şiruri împodobite, împestriţate de oameni. Mai mult vezi gospodari, bărbaţi în stare, apoi bătrâni şi fete.

Gospodarii merg domol, aşezat. Fetele, îmbrăcate cu rochii albastre, verzi, cu cordele frumoase, roşii şi trandafirii, merg repede, vesele la amintirea celor ce le aşteaptă mai încolo, când va ieşi norodul din biserică şi vor prinde a se încinge jocurile.

Flăcăi mai nu se mai zăresc pe drumul ce duce la biserică. Ei se primblă pe uliţele satului, mai mult cuprinşi de mijloc, glumesc şi trag ţăhărci. Aşteaptă şi ei să iasă mai degrabă popa din biserică, ca să pornească veseliile toamnei.

Şi n-apucă a se curma cântecul clopotelor, iaca vine rândul ţiganilor. Din biserică iese vreo nuntă cununată, şi toţi nuntaşii o pornesc acasă la mire în cântarea unui marş răsunător, ce-l zic viorile, fluierele şi cu dărăbănile ţiganilor.

În drum pe tineri îi aşteaptă o gloată întreagă de băieţei mici, cu cănile pline de apă. Când trec mirele şi cu mireasa pe lângă ei, îi udă cu apă să fugă de ei nevoia în viaţa lor viitoare, aşa precum dispare (se face nevăzută) apa.

Mirele scoate din buzunar vreo câţiva bănuţi de argint şi-i aruncă în mijlocul băieţăraiei. Şi multă vreme după asta băieţii caută bănuţii în colbul drumului, ţipând şi bătându-se de la ei.

Oamenii cei mai aşezaţi, mai cu dare de mână, de la biserică se împrăştie pe acasă. Mulţi din ei se mai duc pe ospeţi pe la rude şi pe la prieteni să mai bea vreo câteva păhăruţe de vin, că-i păcat să nu bei nimic în ziua de duminică, — aşa-i ziua asta lăsată de Dumnezeu, că, neavând de lucru, trebuie să mai bei vin, măcar câtuşi de puţin, să te mai veseleşti, căci altfel îl bucuri pe ucigă-l crucea. Asta-i dat de la sfinţi.

Moşu Dumitru Putină îndeplinea cu sfinţenie toate obiceiurile satului, păstrate de la strămoşi. De aceea, drept din biserică, el se duce la cumnatul Gavrilă să mai şadă — cum îi lucru de sărbătoare -- la vorbă pe prispă.

Moşu Gavrilă, om foarte bun la inimă şi primitor de oaspeţi, şade într-o mahala cu moşu Dumitru, şi ei sunt buni prieteni. Bineînţeles că pe un musafir aşa de scump, ca moşu Dumitru, el nu-l lasă să şadă afară, ci-l pofteşte în casa cea mare. Acolo îl pune în capul mesei, înaintea unei garafe destul de mari cu vin roşu, cam tulbur puţin, că e nou, din toamna asta, însă, cu toate acestea, e foarte bun. Lângă garafă stau două pahare, nici prea mari, dar nici prea mici.

Moşu Gavrilă le umple; amândoi dintâi fac semnul crucii cu privirile îndreptate la icoană, cum se şi cade să facă nişte creştini buni şi cu înţelegere.

1 2 3