Toate soiurile de vermine foiesc în acest locaş de ospitalitate şi aşteaptă cu nerăbdare pe nenorociţii călători, pentru ca să le facă o primire plină de dragoste şi de usturime. Suntem deci obligaţi a ne decide sau să urmăm calea înainte până la Tetuan, sau să petrecem noaptea sub copaci alăture cu funda. Însă caii sunt obosiţi şi nu ne rămâne destul timp până la asfinţitul soarelui pentru ca să ajungem la porţile acelui oraş. Ele se închid pe la şapte ore şi, odată închise, nimeni nu mai poate să intre sau să iasă, păzitorii lor având obicei a le părăsi pe seama Profetului şi a se duce la cafenea... Pentru adepţii Islamului, Mohamed e un personaj foarte comod. El e însărcinat a îndeplini tot ce un mahometan doreşte şi tot ce lenea şi fanatismul îl opresc de a face pentru sine sau pentru alţii. Noi însă, necredincioşii, având mai puţină confienţă în bunăvoinţa Profetului şi neaşteptând de la el serviciul de Oberkellner, ne alegem singuri locul unde o să petrecem noaptea.

Un mare şi frumos carub, ale cărui crengi compun o boltă minunată, ne primeşte la tulpina lui, pe un pat de muşchi molatic.

Acolo întindem mantalele, aşezăm sacii noştri de voiaj, cu destinare pentru ei de a ne servi de saltele şi de perine. Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali se grupează aproape sub un măslin şi adună vreascuri pentru foc, având de gând a veghea toată noaptea şi a-şi alunga somnul prin o serie neîntreruptă de cafele şi de narghilele. Ei îşi examinează armele, reînnoiesc praful în tigăiţele puştilor şi ale pistoalelor, îşi şterg iataganele şi ne îndeamnă să dormim liniştiţi până a doua zi.

Angel propune ca să dăm putere somnului! Deci începem a-l hrăni cu felii gustoase de rostbeaf rece, a-l îndulci cu o cutie de curmale şi a-l adăpa cu vin de Xeres. Pe urmă în timp de o oră îi pregătim o uşoară mistuire prin o primblare plăcută împrejurul fundăi, scăldându-l în lumina amurgului şi înveselindu-l cu imaginea salvării sale din ghearele milioanelor de jigănii muşcătoare şi sugătoare ce se aţin la pândă în caravanserai. În sfârşit, mergem cu mulţumire în camera noastră, cameră fără pereţi, în adevăr, dar curată, bine aerisită şi foarte confortabilă, deşi cam primitivă în soiul ei, deşi cam expusă la vizite nocturne de şerpi, de arabi şi de alte lighioi nu mai puţin displăcute.

Acolo, rezemaţi pe coate, începem o lungă convorbire asupra o mie şi unul de subiecte, atingându-le numai din treacăt, cu acea uşurinţă caracteristică a persoanelor care ştiu toate fără a şti nimic şi, din vorbă în vorbă, abordăm în domeniul limbii arăpeşti.

-- Am învăţat pe de rost -- zice Angel -- mai multe cuvinte cu care am să mă fălesc în clubul meu din Londra şi să câştig un renume de orientalist profund... ca unii din cunoscuţii mei.

-- Şi eu-- îi răspund -- am făcut o mică provizie de vorbe curioase şi grele de pronunţat, care ar putea servi la un joc favorit al copiilor din ţara mea, joc ce se numeşte: frânturi de limbă. Aşa, de exemplu: l'mra -- femeia, n'sa -- femeile, l'hobz -- pâinea, l'ma -- apa, l'hlib -- laptele, l'ham -- carnea, l'hmar -- măgarul, l'jmel -- cămila, jbel -- munte, j'ben -- caşcaval, ţ'ben -- pai etc.

Acum, dacă vrei, îţi propun un rămăşag.

-- Care?

-- Zece livre sterling dacă vei pronunţa de trei ori de-a rândul repede şi fără a greşi fraza următoare: ,,Lmransalhobzlmalhliblhamlhmarljmeljbeljbenţben".

Angel cearcă, dar îl apucă tusea şi se opreşte, zicând:

-- Goddam! ai ales cuvinte care dau oftică; dar eu am deprins încalte fraze de care să mă pot servi în compania damelor. Aşa, când voi întâlni o hurie din raiul lui Mohamed, fie chiar în saloanele din Londra, îi voi zice:

-- Lella, doamnă, sau Benţ, domnişoară, n'zişeba n'hăbâc, eşti frumoasă, te iubesc. -- Eia n'ţiaşco lzuj, hai să facem amor împreună. -- Rac călbi, nafsi, ămri, eşti inima mea, sufletul meu, viaţa mea. -- Andăc ras mziana, ai cap frumos -- aininzrăc, ochi albaştri -- fum enuar, gură de floare -- snen bid, dinţi albi -şaar cal, păr negru. -- Rac sems, kmar, njium, eşti soare, lună, stele. -- M'buz idâc, m'buz fumăc, m'buz ainâc, îţi sărut mâinile, guriţa, ochii. Pe lângă aceste fraze armonice, mai păstrez în arsenalul meu de seducere două versuri compuse de însuşi Ali, ginerele lui Mohamed: Hateni amanţilla, Lella Măţcolişilla!

Adică: iubeşte-mă, te rog, doamnă, şi nu zice ba!

Disertarea noastră limbistică ne aduce pe nesimţite într-o somnolenţă, care în răcoarea nopţii, sub scânteierea stelelor, are o dulcime pătrunzătoare. Genele se apropie, dar până a nu se închide, zăresc prin ele jocul luminii focului pe frunzele copacilor şi pe figurile păzitorilor noştri. Ei stau grupaţi împrejurul vreascurilor înflăcărate şi foarte ades întorc capul pentru ca să examineze fundul întunecos al pădurii. Caii mai departe adorm încet pe picioare şi apar în umbră cu proporţii colosale. Din când în când răsună în apropiere ţipătul misterios al unei păsări de noapte...

Mpsaahir Iella! psaalhir sidi!

Noapte bună, doamnă! noapte bună, domnule!

6 octombrie. -- Cine va putea să explice misterul formării visurilor şi tainica lor corelaţie cu lumea exterioară?... Cine îmi va spune cum şi pentru ce cornetul lui Angel, în dimineaţa de 6 oct., a jucat pentru mine rolul trompetei cereşti la judecata cea de pe urmă? În faptul acestei zile memorabile, mă visam pe vârful unei coloane nalte cât jumătatea scării lui Iacob şi care se găsea ridicată chiar în mijlocul văii Iosafatului. Priveam de jur împrejurul meu un ocean nemărginit de valuri omeneşti ce ieşeau din pământ în giulgiuri albe, creşteau şi se înaintau spre coloană. Mişcarea lor, deşi mişcare de umbre, producea un zgomot de furtună, dominat prin sunetul metalic al unei colosale trompete ascunse în cer... Deodată lumina se întunecă! Un vultur monstruos trecu în dreptul soarelui, se repezi către mine, mă lovi cu aripa şi se depărtă în fundul orizontului.

Atunci, cu o repejune ameţitoare, începui a cădea, executând în văzduh o serie de tumbe pe notele fanfarei îngereşti ce răsuna deasupra mea... Cad mereu, cad de-a vălătucul, fără a mă putea opri, nici de a pica, nici de a măsura cu ochii distanţa ce mă despărţea de pământ, nici de a-mi închipui halul deplorabil în care o să mă găsesc, după ce m-oi zdrobi de vreo stâncă. În sfârşit, sosesc la capătul acelui voiaj aerian, deschid ochii speriat, şi ce văd lângă mine?... Văd pe Angel sunând din cornet o tarantelă napolitană! Mai departe zăresc pe Hagi-Mustafa şi pe soldatul paşei alergând pe după copaci, ca şi când s-ar fi jucat de-a babaoarba şi căutând un lucru pierdut.

-- Ce este, Angel? întreb pe amicul meu.

-- Nimic important, îmi răspunde el. Astă-noapte ne-au vizitat nişte pickpockets arabi şi au furat panerele cu provizii.

-- Ce spui, frate?... şi alta n-au furat?... au lăsat caii neatinşi?

-- Priveşte! iată bucefalii noştri în complet. Ei ne fac semn din urechi ca să profităm de răcoarea dimineţii, pentru ca să ne continuăm voiajul.

Mulţumiţi de nobila discreţie a hoţilor, care au binevoit a respecta caii şi persoanele noastre, plecăm pân-a nu răsări soarele, mângâind pe Hagi-Mustafa, pe soldat şi chiar pe Ali de ruşinea ce au păţit... Sărmanii! au vegheat o mare parte a nopţii; însă despre ziuă au fost învinşi de somn şi s-au lăsat, după cum zice românul. Tâlharii, pândaci, au profitat de somnul lor şi acum ei beau vin de Xeres în sănătatea noastră şi în ciuda Profetului... Să le fie de bine!... Ne depărtăm de funda şi mai cu seamă de furnicarul ei, ca să ne urcăm pe vârful altui deal apropiat; iar când ajungem acolo, ne oprim extaziaţi de măreţul spectacol ce se prezintă admirării noastre. Soarele apare splendid, acoperind de o lumină feerică lanţul munţilor Uadras, valea desfăşurată de la poalele lor până la oraşul Tetuan, şi în orizont marea albastră, mărginită de munţii Spaniei. Verdeaţa codrilor, zidurile albe ale Tetuanului, stâncile roşii de pe creştetul dealurilor, albăstrimea cerului şi a Mediteranei, toate contopindu-se în focul soarelui, produc un tablou de o rară frumuseţe. Noi ne simţim uimiţi şi ne înclinăm cu smerenie dinaintea minunilor puterii creatoare; iar Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali cad în genunchi şi cu faţa la răsărit fac rugăciunea lor de dimineaţă. Angel, adânc impresionat, stă câteva minute în tăcere, apoi strigă cu glas puternic: ,,Orbi! orbi! şi de trei ori orbi acei ce nu cred în Dumnezeu!" La Allah, illa Allah u M'hamed Rasul Allah! exclamă totodată arabii noştri, sculându-se în picioare.

Astfel, încântaţi de splendoarea panoramei, animaţi de o tainică mulţumire sufletească, plini de viaţă şi de sănătate, reluăm calea spre Tetuan. Oraşul străluceşte în distanţă de 5 ore şi nu în zadar arabii îl numesc Ţtaun, cuvânt sinonim de cochetă, căci el atrage de departe şi te înşală prin efectul mirajului... Ne coborâm pe sub crengile unor măslini bătrâni, ale căror frunze au o culoare verdeînchisă, şi întâlnim din nou şiruri de cămile încărcate cu teancuri grele. Nalte şi flegmatice, ele sunt conduse de berberi cu picioarele goale până la genunchi, arămii, sprinteni şi care necontenit scot pe gât ţipete răguşite şi sălbatice, sub cuvânt de a îndemna mahalii patrupezi. Aceştia însă păşesc liniştit, mişcând în cadenţă picioarele lor lungi şi noduroase, iar ochii lor exprimă o mirare naivă...

Pare că ei se întreabă în gândul lor pentru ce cornacii lor îşi dau atâta osteneală ca să imiteze răgetul măgarilor? Câteva femei, răzleţite printre caravane şi învelite în feregele rupte, îşi ascund feţele îndată ce dau cu ochii de noi, şi, după ce trec mai departe, ele întorc capul pentru ca să stupească pe urma noastră. O graţiozitate a sexului frumos din Maroc!

Căldura şi setea, sora ei, încep iar a face parte din cortegiul nostru; însăşi foamea începe a ne aduce aminte că suntem lipsiţi de provizii; dar geniul binevoitor care priveghează asupra noastră nu ne părăseşte la nevoie. El ne scoate în cale pe un berber aşezat la umbră cu un paner de poamă coarnă. Cumpărăm panerul atât pentru fericirea negustorului, cât şi mai cu seamă pentru potolirea setei ce ne munceşte.

După o oră pomenitul geniu are bunătate a ne duce în prezenţa unei familii complete de englezi, care sunt ocupaţi a face dejun pe iarbă. E familia lui sir Arthur Isquare, ce vine de la Fez, capitala Marocului, şi se compune de şase persoane; l) sir Arthur, 2) mistress Caroline (pronunţă Carlain), 3) două misses, fete mari şi lungi, 4) doi John-Bull scurţi, fraţii lor... toţi îmbrăcaţi curat, spălaţi, pieptănaţi, ca şi când ar fi ieşiţi acum din cabinetele lor de toaletă; şi însă! ... de opt zile sunt pe drum. Douăzeci de soldaţi aleşi îi întovărăşesc, având ordin de la sultanul ca să-i apere de orice pericol, să le procure orice ar dori; căci la caz contrar îi aşteaptă o descăpăţânare generală!... şi aceasta, pentru că sir Arthur Isquare este consulul graţioasei sale maiestăţi, regina Engliterei, pentru că mistress Carlain este soţia consulului şi pentru că cele două misses şi cu fraţii lor sunt copiii consulului şi ai consulesei.

Cel mai puternic talisman pentru un european în imperiul Marocului este de a fi inghiliz.

Amabila familie, cum ne vede şi recunoaşte în noi gentlemeni europeni, ne primeşte cu vii demonstrări de bucurie şi ne invită a lua parte la dejun. Noi, fără a mai aştepta o a doua invitare, ne aşezăm alăture cu tinerele misses şi dăm ordin lui Hagi-Mustafa ca să aducă panerul cu poamă pentru desert. Mulţumire nespusă!...

Copilele, demne fiici ale Evei, se aruncă asupra panerului cu sperare de a găsi mere, dar negăsind decât struguri, se mângâie râzând cu bobiţele lor aurite. În sfârşit, după un ospăţ foarte confortabil şi după ceaiul final luat în porcelane chineze (ceai în codrii Africii!), ne depărtam, preschimbând cărţile noastre de vizită şi dându-ne rendez-vous la Nagazaki, în Iapon, unde sir

Arthur Isquare a fost numit consul de curând. Până a nu pleca însă, Angel intonează pe cornet imnul naţional englez: God save the queen! şi familia întreagă îl acompaniază din gură cu entuziasm. Arabii însă cred că au nebunit!

Astfel, restauraţi şi recunoscători geniului nostru protector, coborâm vesel munţii Uadras. Apropiindu-ne de vale, auzim dincolo de un colnic ce ne mai desparte de ea un zgomot mare de răcnete, de tropote şi de împuşcături!...

Într-o fugă parvenim pe creştetul colnicului şi de aici asistăm la o fantezie executată de vro sută de arabi încălecaţi pe ageri armăsari. Hagi-Mustafa ne spune că e un gum de buidiri, locuitori din munţii ce se înalţă în dreapta noastră.

Arabii, înveliţi în burnusuri albe de lână, sunt împărţiţi în două cete, care se izbesc una în contra alteia în repejunea cailor, se chitesc din fugă cu şuşanele lungi, trag, se depărtează, încărcând din nou armele lor, fără a se opri; apoi se întorc de iau parte la acest simulacru de război. Unii învârtesc şuşanelele pe deasupra capului, scoţând din gât chiote furioase şi dau foc printre urechile cailor; alţii, simulând o goană din partea duşmanilor, se culcă pe coarda armăsarilor şi aşa plecaţi, împuşcă în urma lor; alţii, mai dibaci, aruncă armele lor înainte ca nişte djeriduri şi, aninându-se cu mâna stângă de coamă, se pleacă până la pământ de le culeg de jos...

Nimic mai curios, mai interesant, mai bărbătesc decât acest joc războinic. Nimic mai pitoresc decât alergarea cailor înspumaţi, fâlfâirea burnuselor în văzduh, lucirea armelor în focul soarelui.

Nimic mai sălbatic, mai înfiorător decât răcnetele luptătorilor, scârşnirea dinţilor şi încruntarea ochilor în acel amestec de oameni îndrăzneţi şi de falnici armăsari!

Angel nu-şi poate stăpâni entuziasmul şi găseşte apropo să sune o arie militară... Pe loc zece arabi, detaşându-se din gum, se reped spre noi, ne înconjoară şi ne poruncesc să mergem cu dânşii. În zadar Hagi-Mustafa şi soldatul intervin, cercând a le explica în gura mare că suntem inghilizi... etc., trebuie să ne supunem voinţei buidirilor!... Ne supunem dar fără mai multă împrotivire şi, coborând colnicul, ne ducem la un cort de pâslă, unde se află şeicul, adică şeful gumului... O! surpriză neaşteptată! Şeicul este însuşi Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, tovarăşul nostru de călătorie dintre Marsilia şi Gibraltar, pe corabia căpitanului Campbel!

El se bucură văzându-ne, pune mâna la piept şi la cap, ne primeşte cu formula orientală de bună sosire şi ne invită lângă dânsul. Abia am reuşit a ne cruci picioarele, aşezându-ne pe covor, şi îndată cortul se umple de arabii cei mai însemnaţi din acest gum. Ei ne privesc pe noi cu demnitate, noi pe dânşii cu admirare; căci unii au figuri foarte expresive şi ochi de vulturi. Ni se aduc cafele şi narghilele, apoi un harbuz mare şi roş ca sângele, care se împarte între toţi, şi, în sfârşit, după o jumătate de oră ne este permis a părăsi cortul; însă pân-a nu ne despărţi, Hagi-Ab-elRahman-Lahlo, voind să ne dea o probă de învăţătură şi de stimă, scrie în portofoliul meu numele lui cu litere arabe. Eu îi fac prezent o călimară de voiaj şi o duzină de condeie de metal aurit, care îi produc o nespusă mulţumire, căci şeicul este poet.