string(7) "library" string(8) "document"
1711
82
1457
1646
1401
1410
1822
1467
1359
80
1639
1497
1832

Impresii de călătorii Wilhelm Tell

1 2 3 4

A doua zi de ziua în care lucrurile ce am povestit s-au petrecut, veni la baliful Hermann Guessler de Brouneig un trimis de la cavalerul Beringer de Landenberg şi îi spuse întâmplarea lui Melhtal şi răzbunarea lui Landenberg.

De abia sfârşise, când sosi un arcaş a domnului de Wolfranchiess.

El spuse moartea stăpânului său şi cu ce chip ucigaşul scăpase prin ajutorul unui om numit Wilhelm din Burglen, sat de subt cârmuirea lui Guessler. Baliful făgădui că să va pedepsi omul acela. Abia dase cuvântul său, când veni un soldat din garnizoana de Schwanau. Soldatul povesti că guvernorul, silnicind cinstea unei june fete de la Art, îl întâlniră la vânat doi fraţi a fetei şi îl omorâsără, pe urmă ucigaşii scăpaseră în munte, unde în zadar îi goniră pe urmă.

Atunci Guessler se sculă şi jură că dacă Melthal, care zdrobise braţul slugii lui Landenberg, dacă Conrad de Baumgarten, care omorâse pe domnul de Wolfranchiess în baia sa, daca tinerii ce uciseră pe guvernorul castelului de Schwanau vor cădea în mâinile sale să vor pedepsi cu moarte. Trimişii era să se ducă cu acest răspuns; dar Guessler i-a chemat să-l întovărăşească pe piaţa publică de la Altorf. Sosind acolo, porunci să împlânte în pământ o lungă prăjină şi în vârful ei îşi puse pălăria, a caria fund era împrejurat de corona ducală a Austriei, pe urmă puse să trâmbiţeze că oricine, nobil, orăşan sau ţăran, trecând dinaintea acestui semn a puterii conţilor de Habsburg, să se închine spre dovadă de credinţă şi închinare, apoi a dat drumul trimişilor, poruncindu-le să spuie aceea ce văzusără şi să îndemne pe acei ce-i trimisără să facă aseminea în respectivele lor cârmuiri, care era, adaogă el, cel mai bun mijloc de a cunoaşte pe vrăjmaşii Austriei; în sfârşit, lăsă o streajă de doisprezece arcaşi în piaţă şi le a poruncit să oprească pe orice om care nu se va supune poruncii ce dase.

Trei zile după aceasta, îl înştiinţară că se arestase un om pentru că nu voise să se închine coronei ducilor de Austria. Guessler încalecă îndată şi merse la Altorf, întovărăşit de strejarii săi. Vinovatul era legat de însuşi prăjina în vârful caria era pălăria guvernorului şi după haina sa de postav verde de Bala şi pălăria sa împodobită cu o pană de vultur, se vedea că e un vânător de munte. Sosind în dreptul lui, Guessler dete poruncă să-l deslege. Porunca împlinindu-să, vânătorul care ştia că n-a scăpat cu atâta numai, lăsă mâinile în jos şi să uită la guvernorul cu o simplicitate depărtată de slăbiciune şi de trufie.

— Adevărat e, îi zise Guessler, că nu ai voit a te închina la astă pălărie?

— Adevărat, domnul meu.

— Şi pentru ce?

— Pentru că părinţii noştri ne-au învăţat a nu ne închina decât lui Dumnezeu, bătrânilor şi împăratului.

— Dar corona aceasta înfăţoşază imperiul.

— Ai greşală, domnul meu, astă coronă e aceea a conţilor de Habsburg şi a ducilor de Austria; împlântă corona asta în piaţile Luţernii, Foburgului, Zugului şi ţării de Glaris, care sunt ale lor şi nu mă îndoiesc că lăcuitorii i se vor închina, dar noi carii am priimit de la împăratul Rodolf privilegiul de a ne numi judecători, de a fi guvernaţi de legile noastre şi de a atârna de imperiu, noi suntem datori a respecta toate coroanele, dar a ne închina numai coroanei împăratului.

— Dar împăratul Albert, suindu-să pe tronul roman, nu a întărit aceste slobozenii dăruite de părintele său.

— Rău a făcut, domnul meu, şi iată pentru ce Uri, Schwitz şi Unterwalden au făcut alianţă între ele şi s-au legat prin jurământ a-şi apăra împrotiva oricărui persoanele lor, familiile lor, averile lor, ajutându-se prin sfaturi şi prin arme.

— Şi tu crezi că îşi vor ţinea jurământul? zise zâmbind Guessler.

— O crez, răspunse cu linişte vânătorul.

— Şi că lăcuitorii mai degrabă vor muri, decât a-l călca?

— Până la cel mai de pe urmă.

— Să vedem.

— Zău, domnul meu, urmă vânătorul, bine ar fi împăratul să ia sama; nu e norocit în asfel de apucări, îşi va aduce aminte de asedia Bernei, unde împărătescul său steag fu luat, de Zurich în care n-a cutezat să intre, măcar ci toate porţile era deschise; şi încă cu aceste două cetăţi nu era treaba de slobozenie, ci de hotare; ştiu că şi-a răzbunat aceste două neizbândiri asupra Glarisului, dar Glaris era slab şi fu surprins fără apărare, în vreme ce noi, confederaţii, suntem preveniţi şi înarmaţi.

— Şi unde avuşi tu vremea a învăţa legile şi istoria, daca nu eşti decât un simplu vânător, cum s-ar putea socoti după costumul tău?

— Ştiu pravilile noastre, pentru că acesta e cel întâi lucru ce părinţii noştri ne învaţă a respecta şi a apăra;

Ştiu istoria pentru că sunt cam cler (clerc), fiind crescut în mănăstirea Maicei-Domnului-Ermiţilor, care face că am căpătat slujba de adunător veniturilor Fraumünsterului de Zurich. Cât pentru vânătorie, nu e starea, ci petrecerea mea, precum este acea a unui om slobod.

— Şi cum te cheamă?

— Wilhelm, din botez, şi Tell, din strămoşi.

— A! răspunse Guessler cu bucurie, nu eşti tu care ai dat ajutor lui Conrad de Baumgarten şi femeii lui la cel de pe urmă vifor?

— Am priimit în barca mea pe un om şi pe o femeie, pe care îi gonea, dar nu i-am întrebat cum îi cheamă.

— Nu eşti tu, iarăşi, de care spun că eşti cel mai iscusit vânător din toată Elveţia?

— E în stare să săgeteze la o sută cincizeci de paşi un măr de pe capul copilului său, zisă un glas ce să râdică din grămadă

— Dumnezeu să ierte pe cel ce a zis aşa vorbe! strigă Wilhelm; dar negreşit că acela nu e părinte.

— Tu ai copii? zise Guessler.

— Patru, trei băieţi şi o fată. Dumnezeu a binecuvântat casa mea.

— Şi pe care iubeşti mai mult?

— Pe toţi deopotrivă.

— Dar nu ai mai multă dragoste pentru vreunul?

— Poate că pentru cel mai tânăr, căci e şi cel mai slab, şi prin urmare acel ce are mai multă trebuinţă de mine, fiind abia de şapte ani.

— Şi cum îl cheamă?

— Walter.

Guessler se înturnă către unul din strejarii ce-l urmaseră călare.

— Aleargă la Burglen şi adă-mi pe micul Walter.

— Şi pentru ce, domnul meu?

1 2 3 4