Călin-Nebunul
— Hai!
— Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.
— Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa:
— Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.
Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:
— Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:
— Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istlalt cu mâini.
Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
— Vârâ-te tu întâi.
— Ei... ba vârâţi-vă d-voastră!
Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
— Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:
— De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.
Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’baba cea de la poartă era de-a noastră.
— Bună seara, mătuşă!
— Mulţumesc d-tale, voinice!
— Da’ ce-i aici, ce s-aude?
— Se mărită fata-mpăratului.
— Da’ cine o ia?
— Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
— Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.
— Ţi-oi face, voinice.
El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre — neagră, cu floricele p-împrejur — ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:
— Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.
Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat... că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.
Fata a zis:
— Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.
Împăratul a-nceput a striga:
— Cine-a adus basmaua cu alunele?
Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat saducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’mirele, ţiganul, şedea pe trei perini de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşei, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: “Încet, să nu mă tăvăleşti”. Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.
Zice-mpăratul:
— Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
— Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.
Da’ţiganul:
— Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii...
Da’ Călin zice:
— Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?