— Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim... Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.

Da’ Călin Nebunul, viclean:

— Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.

Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:

— Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.

Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetu ista mic turta şi pe cellalt cazanu cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.

Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:

— Hai, du-te!

Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:

— Du-te, bre, ’n pace!

Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:

— I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!

Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:

— Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.

Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.

— Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.

— Da cât mănâncă zmeul tău?

Fata zice:

— Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:

— Ia să văd eu, le-oi putea mânca?

Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.

— Bună vreme, câne de zmeu!

— Mulţumesc, Călin Nebune!

— Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

— Stai, să mănânc ceva.

— Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.

— Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.

Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:

— Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.

— Bună vreme, fată de-mpărat!

— Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.

Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:

— Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!

— Da cât mănâncă zmeul?

— Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.

— Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?

Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.

— Bună vreme, câine de zmeu!