— Va bateţi Joc de mine, le-au răspuns spartiatul, ori pesemne nu ştiţi că cel mai înţelept este acela ce stăpâneşte sufletul său întru o asămănare statornică, fără să lase să se stăpânească niciodată de nici una din aceste patimi? Eu am stricat vreo câteva, şi din cele mai înfricoşate, precum ambiţia, zavistia, pofta cea peste măsură, mânia şi iată că eu am picat supt aceea de care mă păzeam mai puţin. Norocul au aflat locul meu cel slab; el m-au dat spre teatru la toată Elada după cum un copil de care s-au jucat, şi deci acum au venit să mă vadă în stare să mori de bucurie pentru cel mai zadarnic din favorurile sale.

— Nimica nu este mai firesc şi mai de iertare, i-au răspuns solii, decât acest sentiment într-un părinte. — Ei nu, au urmat el, nu: eu nu mă linguşesc. Aceasta nu-i decât slăbiciune. Ce, pentru că fiul meu are în muşchi mai multă tărie şi virtute decât un altul, am eu atâta de puţină tărie în suflet ca să pic în sincopă, când el s-au vestit biruitor în jocurile trântei? Ce ar fi fost deci, dacă după un război, eu l-aş fi văzut viind biruitor în braţele mele, acoperit de sânge şi de praf? Acel care se lasă să se stăpânească de norocul cel bun, ar şti mult mai rău încă să sufere pe cel rău. şi ce vor zice de mine femeile Lachedemonei, ele care cu atâta răceală mulţămesc dumnezeilor când li aduc pe fiii lor pătrunşi de lovituri, întinşi pe o pavăză? Mergeţi, ascultaţi-mă, de vă daţi preţul înţelepciunii la megieşul meu Fison care nu este ca mine un bătrân neputincios şi zadarnic.

Fison era un soi de urs din pustie, şi atâta de sălbatec, încât vecinii lui de abia îndrăzneau să-i vorbească. Solii, heretisindu-l, i-au dat pirostia cea de aur pe care Apolon o hotărâ pentru cel mai înţelept dintre înţelepţi.

— Căutaţi-vă de drum, le-au răspuns el cu un aer sălbatec. Apolon cunoaşte pe oameni; eu nu sunt nicicum înţeleptul la care vă trimete, şi eu mâncarea nu mi-o fierb pe pirostie de aur.

—Este ştiut, i-au zis ei, că tu defăimi bogăţiile, lenevia şi poftele, că tu dai însuşi spartiaţilor pilde unei vieţi cumplite şi că, în singurătatea ta, călcând în picioare răutăţile, desfătările şi zădărniciile acestei lumi, ai asupra tuturor simţurilor tale împărăţia unui rezon slobod şi puterea unui suflet mare. Pentru aceasta deci noi socotim să ascultăm oracolul, dându-ţi această pirostie ca un dar rânduit celui mai înţelept din oameni.

— Eu l-aş primi, le-au zis el, dacă eu aş crede că este în mine o a patra parte din ceea ce voi ziceţi. Dar nu se poate cineva face mai bun decât este cu un Dumnezeu care vede aşa de curat în suflet, îmi zic: urâtor de oameni şi aşa sunt. Dar, dacă eu urăsc oamenii, eu nu mă deosebesc dintr-aceastâ ură obştească. şi nu este nimeni de care să fiu mai nemulţămit decât de mine însumi.

— Eşti prea măsurat, i-au zis ei.

— Ba nu, dar eu sunt drept. La început eu am cunoscut că omul politicesc este o minune înfăţişată, şi, socotind să mă fac mai bun şi mai fericit eu m-am făcut sălbatec. Supărarea, neodihna şi tristeţa m-au scos din această înşelăciune. Dar nu mai era vreme: haractirul meu se auzise şi, pentru ca să-l ţiiu, eu l-am mai silit încă. Eu întrec afstirotita spartiaţilor voştri, şi eu trec pentru a defăima mai cu mare fudulie decât ei însuşi averile pe care nu le am. Dar pentru ce să-mi pară rău de a şti că într-alt loc se bucură de aceste mincinoase averi de care eu mă lipsesc? Ce rău îmi pricinuiesc meşteşugurile Corintului şi ale Atenelor, luxul Asiei şi desfrânările de la Sibaris? Eu nu pot fi un adevărat înţelept, căci am prea multe fantasii. Dac-aş fi fericit eu însumi în înfrânarea mea, pentru ce mă voi micşura că au fost fericit altul în avuţii? şi cu un alt methodos decât eu? Eu mi-am zis adeseori că, dacă toată Elada ar avea năravurile Spartei, Sparta ar fi robită. După norocire pentru dânsa, megieşii ei sunt femeietici; ar fi trebuit să mă bucur că într-alt loc au năravuri desfrânate, şi pentru aceea nici o dată eu nu gândesc la aceste sărbători, la aceste privelişti, la aceste adunări pe care oamenii cei slăbănogi obişnuiesc, fără să-mi fie ciudă. şi, pentru ca să mă mângâi, cere trebuinţa să-mi zic în sine: acolo-i deci

Înţelepciunea? O, nu; aceasta-i trufia care sufere şi care se răsplăteşte de înfrânările ce ea îşi pune. Un adevărat înţelept ar fi acela care, mulţămit de soarta ce dumnezeii, norocul său, alegerea a însuşi rezonului său şi-ar fi orânduit în parte, ar lăsa, fără să se tulbure, să trăiască toată lumea după pofta sa. Pentru mine, aceea ce-mi mişcă inima, eu simţesc aceea ce o mâhneşte, şi eu aflu întru adevăr că în fundul misantropiei mele zavistia au ascuns răutatea sa! Nu mă mai siliţi deci de a primi un preţ ce nu mi se cuvine şi căutaţi în ostrovul Rodos dacă Cleobul de la Lindos nu va fi omul ce voi căutaţi. El gustă bunătăţile vieţii măsurat şi cu linişte, având bogăţii pe care el le metahiriseşte bine şi de care nu se stăpâneşte. El este fericit şi slobod, şi el află bine ca toţi să fie fericiţi şi slobozi ca el.

— Are dreptate, au zis solii, omul care ştie să se bucure mai bine fără să înşele trebuie să fie întru adevăr cel mai înţelept.
şi ei s-au dus la Lindos, tocma în vremea când Cleobulse pusese în capul pricinilor obştii.

Sosind supt sala unui palat, ei au văzut că vine la dânşii cu un pas măsurat o tânără şi frumoasă persoană, îmbrăcată cu înţelepciune, cu o rochie de in, mai albă decât omătul, şi încinsă cu o cordea albastră deschisă pe supt sân. Părul ei cel negru făcea valuri primprejurul grumazului său celui mai alb decât fildeşul, şi pe faţa sa strălucea în toată blândeţa sa haractirul bunătăţii.

Aceasta era minunata Evmetis, una dintre aceste femei vestite, a căreia pomenire vremea se vede că au avut purtarea de grijă de a o păzi. Fiică fiind a lui Cleobul, norodul făcea haz a o numi Cleobulina. Credincios sfetnic al părintelui său, ea îi făcea slava, ea-i era dragostea. După ce deputaţii s-au făcut cunoscuţi străinilor, le-au zis ea, băgându-i înlăuntrul palatului:

— Nu vă supăraţi dacă tatăl meu vă face să aşteptaţi, într-acest ceas el ascultă pe norodul său. ştiu că nu veţi voi ca el să scurteze pentru voi cea mai sfântă din faptele sale. Dar, îndată ce va fi slobod, eu vă voi da de ştire. După aceea, vorovind cu dânşii asupra năravurilor, a pravilelor, a obiceiurilor, a neguţătoriei, despre alianţele şi rivalităţile a feliuri de noroade ale Eladei, ea au arătat atâta ştiinţă şi un haractir de duh cu atâta mai presus de vrâsta sa, încât ei umblau să-i deie pirostia pe care venea să o afierosească tatălui ei.

— Ah, ţi se cuvine, i-au zis ei, vrednică de mirare Evmetis, arătarea ce Thales ţi-au dat la Corint, în palatul lui Periandru, zicând că tu erai vrednică de a ocârmui un mare stat! Fericit, fără îndoială, fericit este norodul ce este supus unui părinte a căruia tu eşti fiica! Acest crai trebuie să fie înţeleptul cel adevărat, la care oracolul lui Apolon ni porunceşte să-i ducem acest dar. şi atunci ei i-au povestit întâmplarea pirostiei de aur.

— Ah, le-au zis ea, întăi că tatăl meu nu o va primi. El şi-au făcut lui o aşa de înaltă idee de cea adevărată înţelepciune, încât el este departe de a socoti că o va putea ajunge vreodată.

Zicând aceste cuvinte, ea au văzut norodul ducându-se prin sala palatului. şi după ce au paratirisit cu perierghie
toate feţele:

— Cerule, să fii binecuvântat, au zis ea; toţi se duc mulţămiţi!

Atunce, cu un pas uşor, s-au întors cătră tatăl său.

— Ah, i-au zis Cleobul obosit de osteneală, nu mai pot. Ah, măcar să tot zici, poate cineva ţinea aceşti oameni?Ar vrea toţi să stăpânească. Nu este nici unul care să nu socotească, că dându-mi glasul său, el mi-au lăsat locul său, sau care măcar să nu creadă cum că ar trebui să aibă şi ei loc în Divanurile mele. Ei sunt toţi politici, militari, dascăli a pravilelor, neguţători; ce ştiu? şi totdeauna cel mai nătărău este mai lipit de ideea lui.

Cleobulina, îmbrăţişându-l cu dulce bucurie:

— Nu-i nimic, părintele meu, încă puţină răbdare! Duhul cel obştesc este rar, şi iubirea de sine este proastă. Se ştie dar, dacă toată lumea ar fi înţeleaptă, nu ar mai avea trebuinţă de ocârmuitor. I-ai ascultat pe toţi?

— Aşa, pe nime n-am trecut cu vederea.

— Aşadar, curaj! Ei se vor face mai înţelepţi şi se vor lăsa a se face fericiţi. Acum vino de primeşte pe nişte străini cari te aşteaptă, şi cari primeşte-i, fiind din delficescul Apolon. Zic că vin în numele lui să-ţi deie un dar de mult preţ. După ce solii de la Co şi de la Milet au spus cuvântul lor, Cleobul, înspăimântat, tulburat de cinstea ce îi da:

— Ce, le-au zis el, nu aveţi un Thales la Milet, un Bias la Priena, un Solon la Atena, la Lachedemonia un Chilon, un Fison, mai înţelepţi decât mine?

— Ce vrei, i-au răspuns unul din milesieni, noi i-am văzut pe toţi. Ei îşi trimet slava ca o roată de la unul la altul. Nu este nici unul carele să voiască a zice că este înţelept, şi fieştecare dintr-înşii pretinderiseşte că are partea slăbiciunii şi a nebuniei sale.

— Dar eu, au zis Cleobul, nu am pe a mea? înţelepciunea mea de care voi vorbiţi, iată-o, au urmat ci, arătând pe fiica sa: a ei diathesis dulce şi împăcătoare linişteşte amărâmea duhului şi a năravurilor mele. Vedeţi acest aer deschis, adunat şi simţitor, această prostie, această plăcere în petrecerea sa, această tinereţă de douăzeci de ani, încă atâta de fragedă şi de gingaşă, într-însa lăcuieşte o inimă plină de evghenie şi de curaj, într-însa este un suflet plin de putere şi de bunătate şi, dacă cineva mă crede bun, fiica mea este pricina, fără dânsa cu aş fi un om netrăitor cu oamenii.

— Ah, părintele meu, ce vorbeşti?

— Adevărul, iubita mea fiică, după cum. trebuieşte la trimeşii unui Dumnezeu pentru care nu-i nimica ascuns. Aşa, eu, pătimesc de o boală netămăduită, de o antipatie nebiruită pentru jumătate din neamul omenesc. Eu nu pot să sufăr pe nătărăi, eu am călătorit cu nădejde să scap de dânşii, dar în zădar; peste tot locul eu îi găsesc; peste tot locul ei mă năcăjesc; eu socotesc că-i las la miazăzi, şi ei mă aşteaptă la miazănoapte. Precum un roi de muşte, ei se văd ca zboară după mine; obosit fiind acum de a mai fugi de dânşii, eu am venit să mă las în patria mea, dar nu mă pot obişnui.

— Este adevărat că nătărăii, au zis deputaţii, sunt un neam foarte supărător. Dar ce ar fi deci dacă ai găsi peste tot locul nebuni şi răi?

— Bine, au urmat Cleobul, pe nebuni îi închid, căci sunt puţini, şi, când nu aduc păgubire, îs vrednici de jale; cei răi sunt însemnaţi; ei rămân rareori nepedepsiţi, şi, aşteptând ca pravilele să ne mântuie de dânşii, ne putem păzi.

Dar nătărăii! Ah, nătărăii! Acesta-i soiul ce nu mai sacă şi care se înmulţeşte fără pedeapsă. Nu este nici o pravilă pentru dânşii. Ei umblă cu capul sus, şi peste tot locul ei au avantagiul numărului, al obrăzniciei şi al netemerii.

— Dar, în sfârşit, ce rău îţi fac ei?

— Aceasta este ce eu mă întreb pe sine-mi fără să-mi pot da rezon. Dar, îndată ce-i văd, de departe nervele mele se încreţesc, sângele mi se aprinde şi, încă pară a nu vorbi, eu îi gâcesc, eu îi simţesc. Acest aer înflorit, mulţămit de meritele lor, încredinţat la avantajurile lor, această iubire de sine în ei însuşi şi această nebăgare în samă de stima altora, această silinţă a tăia vorba celui mai învăţat pentru ca să-i spui aceea ce ei ştiu mai puţin şi aceea ce el ştie mai bine, acest ton de zădărnicie şi de prolipsis, această plecare de împlinire ce au avut aceea ce ei au zis şi aceea ce va avea, aceea ce ei au să mai zică, acest rezon mincinos şi obraznic care merge din greşală în greşală, împingând din toate părţile sensul cel bun şi cele de cuviinţă şi dâncâ de nuvotăţi, de neauzite adevăruri, cele mai mojiceşti rătăciri, aceste toate mă turbează.

— Ai toată dreptatea, au zis unul din soli; aceşti oameninu sunt de suferit.

— Ba nu, nu am dreptate, au zis Cleobul, şi eu o simţesc; nerăbdarea mea este de nebun, căci, în sfârşit, aceste sucite duhuri sunt ele după cum altele? Au toţi copacii codrului sunt drepţi ca chedrul? Nătărăii sunt spinii neamului omenesc, şi spinii peste tot locul sunt grămadă. Tânguiţi deci pe omul cel slab care nu poate trăi cu nătărăii, şi duceţi-vă, credeţi-mă, de vă căutaţi înţeleptul la Lesbos, unde Pitacus, cu o bunătate, cu o statornicie neobosită, peripiiseşte şi ascultă toată lumea, şi cu vin din divan cu frigările în sânge. De este în Elada vreun adevărat înţelept, acesta-i Pitacus.

Acum, fiind osteniţi de atâtea drumuri fără folos, deputaţii mau trecut la Lesbos, dar, pană a nu vedea pe Pitacus, ei au vrut să arunce o căutătură pe ostrovul său, şi, după ce au umblat printr-însul, ei s-au dus la Mitilini, unde craiul lăcuia.

Îndată ce craiul s-au înştiinţat, îndată i-au şi chemat şi unul dintr-înşii i-au zis această voroavă:

— Stăpânitorule unui aşa fericit ostrov, în politiile stăpânirii tale prin care noi am umblat, la Methimnia, la Altisa, iar mai vârtos la Mitilini, şi prin locurile de primprejurul lor, noi n-am văzut decât dragostea lucrului şi icoana îmbielşugării, lucrarea pământului, industrie şi negustorie înflorind; peste tot locul buna orânduială şi pace, peste tot o minunată singurătate, o fericită linişte. Această privelişte alcătuieşte lauda ta, şi pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărăşte celui mai înţelept dintre înţelepţi, se cuvine după toată dreptatea puitorului pravilelor Lesbosului.

— Aşa ar fi, au răspuns Pitacus, dacă oracolul nu ar cere decât un crai drept şi bun. Eu cred că sunt, dar un înţelept, acesta-i alt lucru. Să mâncăm întăi, şi, după ce ne vom scula de la masă eu mă voi face cunoscut vouă precum sunt.