De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintinile câte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vâre, pănă după trecerea alaiului.

Parada se întindea ca un şărpe pe şovăita uliţă. Înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atârna câte o lungă coadă de vulpe, împingând pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panţirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toţi aceştia triste rămăşiţi a acelor viteje oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi a ungurilor şi înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armaşul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico . Apoi veneau ofiţerii curţii...

Doi tineri mergeau alăturea la pas.

Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costium arnăuţesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a hainelor sale. Faţa lui tânără şi bărbătească însufla încredere, iar ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj şi nefrică. Celalalt, asemene călare şi nu mai puţin elegant, se deosebea prin mărimea şlicului şi largile mânici a benişului său.

— Închipuieşte-ţi, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară când m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sânge şi pe dânsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă.

— Sărmana fată, atât de tânără şi de frumoasă! zău! când s-ar putea s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu.

Pre sufletul meu! să se fi întâmplat aceasta din pricina mea, pe loc aş zice: rămâi sănătoasă, lume! m-aş duce în vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu.

— Aşa să trăiesc! zise Iancul B... râzând, aş fi vrut să te văd sehastru; poate te-ai fi făcut şi prooroc.

— Şi mai poţi râde! N-ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău?

— Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părând tuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul de...

Iliescul nu-l asculta; trecuse înainte şi ochii lui era plini de lacrămi.

"Ticălosul, zicea el, nu plăteşte să strice cineva un glonţ întrînsul. Sărmana Zoe!"

Un car coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. Un zapciu îl opri în răspinteni.

— Ce aveţi în car?

— Un mort.

— Îngăduiţi pănă va trece alaiul.

Şi mortul fu silit să aştepte, pănă va trece deşărtăciunea!

După ce a trecut parada, carul şi-a urmat drumul. Un tânăr ca de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe şi o întristare adâncă se vedea pe faţa lui cea smolită.

"Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pământ în locul unde or să se întoarcă şi ei.

Ei fac pe Dumnezeu rău şi nemilostiv. Stăpânitorul ce varsă în războaie pârăie de sânge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan adunându-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lângă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pământul nu o priimeşte!

Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac!"

Carul, ajungând pe malul Bahluiului, se opri şi cioclii, coborând pe moartă, începură a săpa groapa.

— Ce s-a făcut baba cea care ţipa şi nu ne lăsa să luăm trupul?

— Ea nebunise; au dus-o la Golia.

— Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie şi femeiei o caţaveică.

— D-apoi eu?

—Tu nu eşti însurat. Ia mătăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are.

— Să nu v-atingeţi de dânsa, strigă tânărul, care, stând pătruns de mâhniciune (pentru că şi el o iubise păn-a nu se duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvaşul şi cosiţa de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viaţă), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Şi le aruncă o pungă de bani.

Pe urmă se apropie de moartă, şi desfăşurând vălul de blondă ce era lângă ea, o coperi cu el.

Cioclii au coborât secriul în groapă, au aruncat ţărâna, şi isprăvind, s-au dus la o crâşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului.

Tânărul rămase singur lângă mormânt. El şăzu privind acea proaspătă moviliţă de pământ, pănă ce soarele începu a se coborî spre apus.

Multă vreme după aceea, prietenii lui se mirau văzându-l că era tot trist.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi de ce boală a murit Iancul B...? întreba, după trecere de opt luni, tânărul cu sprincene negre pe un doctor.

— De o straşnică inflamaţie de crieri. Am şăzut lângă el pănă şi-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude împuşcături şi că vede pe o femeie sângerată că-l îmbrăţoşează. Închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizaţiei crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aş fi putut face o frumoasă disertaţie asupra boalelor ce se încuibă în cap. 1829, apr.