— A! pedant ignorant şi îngâmfat, strigai, vrei să învăţ buchile tale! Să mă necinstesc! A! chinezule, care ai o sută de litere, mai multe decât orice limbă! A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! A! tu socoţi că limba mea deprinsă cu Omer se va putea suci ca să zică fârtă, tferdu, glagol ş.c.l.; numiri sălbatice cu care tu ai poreclit bietele litere! A! tu vrei să mă necinstesc, să învăţ buchile tale! Dar să crăpi macar, nu le voi învăţa! Las-că te-oi juca eu! N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea!

Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul, şi pintre mulţimea calendarilor şi a cărţilor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit:

TIPĂRITE:
Vieţile sfinţilor din toate lunile.
Moartea lui Avel (poem de Gesner).
Numa Pompilius (romanţ de Florian).
Patimile Domnului nostru, în versuri.
Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem.
Despre începutul românilor, de Petru Maior.
Floarea darurilor.
Întâmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva.
Talmudul jidovesc.

MANUSCRISE:
Letopiseţul lui Nicolai Costin.
Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis).
Încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem).
Lentor, tragedie în versuri.
Sapor, idem.
Matilda (romanţ de M-me Cottin).
Manon Lesco, romanţ.
Tarlo sau străinii în Elveţia, idem.
Zelmis şi Elvira, idem.
Cugetări de Oxenstern etc.,etc.

Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anului 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori cetite de tatăl meu.

M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atât de încâlcită, încât le-am lasat, făgăduindu-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi; şi, luând Istoria românilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puţine ceasuri am învăţat a ceti. Păn-în seară, eram capabil să spun pe carte cât oricare anagnost de răpide. Seara am cetit tatălui meu tot cântul întăi din Moartea lui Avel, singura carte care avea puterea a-l adormi. Bunul părinte se bucură, şi atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu de un beniş, pre care îl trimise dascalului.

Eu însă nu puteam uita înfruntul ce-mi făcuse. Făcând un congres de băieţi — conşcolari ai mei de la dascalii franţez şi grec — după mai multe opinii, care de care mai stravagante, o idee satanică veni unuia în minte.

— Fraţilor, zise el, socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atât de grele, încât să nu le poată tălmăci, ca să-i dovedim că e numai un gogoman pedant...

— ! Bravo! ! Hura! ! Vivat! strigară toţi.

Întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi mi s-au încredinţat.

A treia zi dascalul veni, şi întrebându-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Profesorul rămase înlemnit.

Sfârşind, am urmat în tonul acel pedantic cu care îmi vorbise el:

— De vreme ce vezi, loghiotate, că am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale — care mi-ai spus că este temeiul limbii — nu sunt la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutor dăscălesc. Însă fiindcă cunosc şi simt cu desăvârşire că dascalul, pentru un tânăr, este aceea ce este grădinarul pentru un pom, văd că eu am foarte multe lucruri de învăţat, căci sunt ca un copac neroditor. Drept aceea, am făcut aceste cinci întrebări, pre care d-ta vei binevoi a mi le tălmăci. Asta va fi singura mea lecţie. Pe toată ziua îmi vei deslega câte cinci de aste nedumeriri.

Spune-mi dar:
          1.    Pentru ce uneori vara plouă cu broaşte, iar nu cu cristei fripţi, precum odinioară la judani?
          2.    De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzele de smochin, în vreme ce pe atunci nu era încă nici o fabrică?
          3.    Cum...?

— Păgân! mă curmă dascalul astupându-şi urechile şi sărind de pe scaun, ca un om ce calcă pe un şerpe; hulă grozavă şi pângărită! Iaca frumoasele isprăvi a învăţăturii papistaşilor!

Zicând aceste, îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă.

De atunci nu l-am mai văzut.

Astfel Petru Maior m-a învăţat româneşte.