Şi oare tot n-aţi înţeles
       Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
       Din viaţa mea întreagă.

Când al meu cuget mistuit
       De-o stranie părere
A fost un lung, necontenit
       Prilej pentru durere.

Şi a păstrat în fundul său
       Ca în cenuşa rece
Taina părerilor de rău
       După un vis ce trece.

Ca un luceafăr răsărit
       Din liniştea uitării
Dând orizon nemărginit
       Singurătăţii mării,

Nainte de-a luci deplin
       Menit îi pare stinsul,
Iar ale apei valuri vin
       Călătorind spre dânsul.

Şi totuşi va luci în veci
       Aprins de zeul Amor
Şi ale sale raze reci
       Pe frunte lumina-m-or.

În urma lui un dor nespus
       S-alerg o să m-alunge,
Deşi se nalţă tot mai sus
       Ca să nu-l pot ajunge.

Va rămânea necunoscut,
       Va stăpâni departe,
Cum stăpâneşte pe trecut
       Întins, eterna moarte.

Căci stăpâneşte tot ce-a fost
       Şi tot ce o să vie
Şi câte nu avură rost
       Şi nu au fost să fie.

Câte iubiri fără-nţeles,
       Câte-nţelepte-asemeni,
Câte cu moartea s-au ales
       A fi surori de gemeni.

Câte amoruri se jurau
       Să ţie pe toţi vecii,
Pe când de flori se scuturau
       Alături liliecii,

Şi-au prefăcut pe-acest pământ
       A noastre vieţi în stepe
Şi ne-au pătruns de-un farmec sfânt
       Ce nu-l putem pricepe.

Dar cine e veţi întreba,
       Nebună şi infamă:
Nici voi să ştiu cărarea sa
       Şi nici chiar cum o cheamă.

Ea sufletul mi-au mistuit
       C-o stranie părere
Din viaţa mea, necontenit
       Prilej pentru durere.