Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit.

Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.