A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti. Cînd să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci și nouă oca de fier, și tot da cu spatele de cer.

Linguriță scurtă pe gura cui n-ascultă !

A fost odată trei frați olteni, dintre care unul era năzdrăvan [1]. Într-o zi își ascuțiră coasele și plecară pe o cîmpie. După ce merseră și iar merseră, dederă peste o livede de fîn mare. Ei se opriră în loc și o priviră; dar fratele cel mai mare zise:

- Știți voi una, mă ?

- Știm dacă ne vei spune, răspunseră ceilalți doi frați.

- Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pîn ăst fîn verde.

- Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate.

Și îndată începură amîndoi să cosească la fîn; dar n-apucară să sfîrșească vorba bine și zăriră pe zmeul Stan Ghindă Barbaiop, călare p-o jumătate de iepure șchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mînă, dar Roman Năzdrăvan le zise:

- Nu vă temeți, măre, lăsați pă mine, că-i viu eu de hac.

Zmeul din ce în ce s-apropia, iar cînd fu aproape de dînșii, învîrti buzduganul de trei ori și zise:

- Cine sunteți voi, bre, dă mi-ați turburat izvoarele și mi-ați încurcat livezile ?

- Suntem niște oameni săraci și nemernici, măria-ta, să nu-ți faci păcat cu noi.

- Ai, sculați-vă, că vă iert, zise zmeul cu șiretlic; dar fiindcă ați început livedea, cosiți-o toată și diseară să veniți acasă să vă plătesc.

Cîtetrei frații se puseră pe cosit și cosiră zi de vară pînă seara; dar cînd înnopta, veni zmeul și-i luă cu dînsul acasă, ca să le plătească. Ajungînd acasă, zmeul fluieră de trei ori și numaidecît sări buzduganul din cui și puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni; dar o pîine, o strachină cu apă, o lingură și o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.

Zmeul, atunci, chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zise:

- Să trăiești, măria-ta ! Noi suntem niște oameni săraci, învățați să mîncăm cum om putea și să bem ce-om putea. Dă-ne pîinea aia de colo, strachina cu apă, lingura și plosca și ne va fi de ajuns.

Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan și tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte și-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gînd ca să vie peste noapte, să le taie capetele.

Roman Năzdrăvan simți șiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic și, ca să înșele și mai bine pe zmeu, luă plosca și se duse în beci, împreună cu frații lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun și începu să cînte:

Fluieraș frumușel,

Mititel, gingășel,

Dacă tu mă iubești

Vin-acum să-mi slujești.

N-apucă să sfîrșească cîntecul și d-odată veniră patru păsări măiestre și puseră o masă cum se pune la domni și la împărați. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicile zmeului și le dete de băut pînă se îmbătară și adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor și se îmbrăcă el și frații lui cu dînsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbătești și se duseră să se culce. Dar abia ce începură să ațipească de somn și zmeul veni cu paloșul să le taie capetele; văzîndu-i însă îmbrăcați muierește, merse înainte și tăie capetele slujnicilor, apoi se duse și se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalți doi frați și o apucară la sănătoasa.

Se duseră și iar se duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvîntul din poveste înainte mai lung și mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se gătește, Dumnezeu în casă la noi sosește.

Se duseră trei zile și trei nopți și dederă peste un palat mîndru și frumos și se puseră cîtetrei la poartă. Împăratul îi văzu dupe geam și trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spusă împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rîndași la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine și să-l facă copil în casă.

Nu trecu mult timp și împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curții împărătești. Frații lui, cum auziră aceasta, hotărîră să-l piarză.

Într-o zi, cînd împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieșiră înainte cu căciulile în mîni și ziseră:

- Luminate-mpărate, să trăiești, măria-ta, întru mulți ani ! Fratele nostru Roman Năzdrăvan s-a lăudat că poate să-ți aducă cloșca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot cu barba d-un cot și cu limba de doi.

Împăratul chemă numaidecît pe Roman Năzdrăvan și-i zise:

- Frații tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloșca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.

- E, e, măria-ta, cine m-a pîrît, nu m-a pîrît să mă crească, ci să mă piarză; dar bun este Dumnezeu, o să-ți aduc cloșca, măcar de-aș ști că-mi voi răpune viața.

- Să știi, Romane — adăogă împăratul —, că daca nu-mi vei aduce cloșca, unde-ți stă picioarele o să-ți stea capul.

N-apucă să plece împăratul, și Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat și, ajungînd la odaia unde era cloșca închisă, se făcu pai de mătură și intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcîndu-se iarăși om, zise cloștii:

- Fă, cloșcă, vino cu mine !

Cloșca începu să strige:

- Sări, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan !

Zmeul veni numaidecît cu paloșul în mînă, dar Roman se făcu grăunte de mei și se puse dupe ușe. Zmeul, văzînd că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brîu și trase cloștii o bătăiuță țeapănă. Roman se făcu iar om și zise:

- Fă, cloșcă, vii tu cu mine ori ba ?

- Viu, răspunse cloșca.

Atunci Roman luă cloșca cu pui cu tot ș-o dete împăratului, zicîndu-i: