A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpînea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrîn şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vîrstă dintre surori, era frumoasă, încît oile încetau a paşte cînd o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încît lupii păzeau turma cînd o vedeau pe dînsa stăpînă; iară Lăptiţa, cea mai tînără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lîna mieluşeilor, era frumoasă - mai frumoasă decît surorile sale împreună - frumoasă cum numai dînsa era.

Într-o zi de vară, cînd razele soarelui erau mai stîmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.

Pe cînd ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi cînd ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vînat.

Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie ?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stîmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, pînă ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

- Auzi tu, soră, grăi Ana către sora sa mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş frămînta o pîine din care mîncînd s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decît toţi voinicii din lume.

- Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă pe care, îmbrăcînd-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecînd prin apă fără ca să se ude, trecînd prin foc fără ca să se ardă.

- Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tînără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.

Cînd trec pe lîngă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă cu urechile. Ascultînd, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegînd, ei suciră frînele şi săriră la fete.

- Sfîntă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat ! grăi feciorul de împărat ridicînd la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot.

- Şi tu a mea ! grăi cel dintîi voinic către Stana, făcînd şi el precum a văzut pe stăpînul său.

- Şi tu a mea ! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicînd-o şi pe ea în şa.

Făcînd aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească.

În ziua următoare se făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia oaspeţilor...

Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pîinea: a cules bobi, a măcinat, cernut, frămîntat şi a copt pîinea precum a fost zis la culesul de căpşune.

Încă de trei ori cîte trei zile şi de trei ori cîte trei nopţi trecură şi o nouă veste merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut pînză şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de căpşune.

Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împlinit încă. Dar toate se fac numai cu vremea.

Cînd se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întîi zi de cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blîndă şi mai îndurătoare decît pînă acuma, dînd de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l poartă inima să stea zi şi noapte lîngă soţia sa. Era adecă să se întîmple - din îndurarea lui Dumnezeu - precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune... Şi lumea, şi ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptînd să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe !

S-a întîmplat adecă, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, avînd-o de la cel dintîi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii !

După gîndul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpînă peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.

Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gîndul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi ! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gîndul cel bun.

Era acuma în gîndul vitrigei ca întîmplîndu-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis.

Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stetea de-a pururea, zi şi noapte, lîngă soţia lui. Îşi puse dar de gînd ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămînînd Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.

Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară în vînt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era mîine-poimîine, şi feciorul de împărat nu se depărta de lîngă soţia sa.

Cînd vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse peatră pe inimă şi trimise carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la război.

Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar.

Feciorul de împărat sări cuc de mînie cînd îi veni vestea că acum nu e bine, că iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum de mult n-a mai fost... Bătaie adecă, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi !

Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decît să facă ce e de făcut.

Aşa sunt feciorii de împărat! Oricît de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricît de-a dor ar aştepta să-şi vadă feţii, cînd aud de bătaie, li se zvîrcoleşte inima în trup, li se frămîntă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vîntul la război...

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, cînd în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stîmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor nestîmpărat să ştie ce e şi cum, de cînd s-a dus !

Hei ! dar ce-auzi ? ce văzu ? îmi vine nici să nu mai povestesc cînd văd atîta răutate, atîta suflet fără milă, şi urîtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încît nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu !

Adecă a fost aşa: în clipita cînd stelele se sting pe cer, cînd feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a coborît darul lui Dumnezeu și s-a întîmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte.

Dar era ca lumea să nu-i vadă!

Vitrega, rea precum era în gîndul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.

Cînd feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decît să-şi ajungă pedeapsa.

Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pămînt pînă la sînişori, rămîind aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea cînd cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat.

Într-altă zi, apoi se făcu pe gîndul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi.

Hei ! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă !