Scufiţa Roşie
A fost odată o fetița zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decît oricui îi era bunicii, care nu știa ce daruri sa-i mai facă. Odată bunica îi dărui o scufița roșie, şi pentru că-i ședea tare bine fetiței şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, maică-sa îi zise:
‒ Scufiță Roșie, ia bagă-n coșuleț bucata asta de cozonac şi sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi căuta să mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla, şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă? Iar cînd o să fii să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „bună dimineaţa” şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele!...
‒ Așa am să fac! îi făgădui Scufița Roșie şi-i dădu mîna la plecare.
Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în raristea codrului, numai ce-i ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu de fel cînd îl văzu.
‒ Bună ziua, Scufiţă Roşie ! ii zise el.
‒ Mulţumesc frumos, lupule.
‒ Încotro așa de dimineață, Scufița Roșie ?
‒ Ia, pîna la bunicuța !
‒ Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
‒ Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănînce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
‒ Da' unde şede bunică-ta, Scufiţă Roşie ?
‒ Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl știi! ‒ îi răspunse Scufița Roșie. Lupul îşi zise în sinea lui: „Frageda-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătura pe cinste ar fi, zău așa! Cu mult mai gustoasă decît baba! Da' e vorba că trebuie să fiu șiret şi să ticluiesc în așa fel lucrurile ca să pun mîna pe amîndouă”... Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufița Roșie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:
‒ Scufiță Roșie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Şi mie îmi pare rău că nici n-auzi ce dulce cînta păsărelele!... Atît de serioasa păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală. Şi e atît de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure; e atîta veselie!...
Scufița Roșie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cînd privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creșteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei:
„Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atît de dimineață, ca nu mi-e teama c-am sa întîrzii!” Se abătu, deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zîmbeşte o floare şi mai ochioasă; alergă într-acolo şi, tot culegînd margarete şi clopoței, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În acest răstimp însa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la ușă.
‒ Cine-i acolo?
‒ Eu sunt, Scufița Roșie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă de vin.
Dar deschide ușa bunicuță!
‒ Apăsa pe clanță şi intră! răspunse bunica ‒ că eu mă simt slabită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă, deschise ușa, se repezi glonț spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi în hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta, Scufița Roșie culesese atÎtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pîna colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea cînd văzu ușa data de perete. De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea; totul i se părea atît de ciudat, încat îşi spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică ?... Că doar altă dată mă simțeam atît de bine la bunicuța!” Şi fără să mai aştepte, strigă:
‒ Bună dimineaţa!
Dar nu primi nici un răspuns. Scufița Roșie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuța stătea întinsa în pat, cu scufița trasa peste ochi şi
avea o înfăţişare atît de ciudată, încît fetiţa întrebă:
‒ Vai, bunicuţă, da' de ce ai urechi atît de mari?
‒ Ca să te pot auzi mai bine.
‒ Vai, bunicuțo, da' de ce ai ochi atît de mari?
‒ Ca să te pot vedea mai bine.
‒ Vai, bunicuțo, da' de ce ai mîini atît de mari?
‒ Ca să te pot apuca mai bine.
‒ Da', bunicuțo, de ce ai o coșcogeamite gură?
‒ Ca să te pot înghiți mai bine.
N-apucă să sfîrşească ultimul cuvînt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzîndu-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întîmpla ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vînător. Auzi el horăiturile şi-şi spuse: „Bre, da' tare mai sforăie bătrîna! Nu cumva i-o fi rău?” Intră în casă şi, cînd se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
‒ Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrîn! Izbucni vînătorul. De cînd te caut!
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrînă? Poate c-aş mai putea s-o scap!” Așa că nu mai trase, ci, luînd o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucă sa facă doua-trei tăieturi, că şi văzu strălucind scufița cea roșie a fetiței, şi cînd mai făcu o
tăietură, fetița sări afară şi strigă:
‒ Vai ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! După aceea au scos-o afară şi pe bunica. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă niște pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului. Cînd se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atîrnau atît de greu, că dihania se prăbuși la pămînt şi dădu ortu' popii. Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mînca cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufița Roșie gîndi în sinea ei, parcă mustrîndu-se: „De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum cînd oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de povețele mamei!”.