Se povesteşte că într-un sat din Moldova trăiau doi oameni foarte sărmani dar fericiţi, pentru că aveau o copilă frumoasă şi isteaţă, la care ţineau mai mult decît la ochii din cap. Într-o bună zi însă, fata li se îmbolnăvi şi, cum ei nu aveau bani pentru leacuri, stăteau şi priveau neputincioşi la fetiţa lor, care trăgea să moară. Cînd îşi pierduseră aproape orice speranţă ca fata să se vindece, la uşa lor bătu o babă care le ceru o cană cu apă şi un colţ de pîine. Cum erau oameni miloşi, cu tot necazul greu prin care treceau, o primiră-n casă şi o ospătară cu tot ce aveau ei mai bun prin cămară. Baba, care era, pare-mi-se, o zînă bună ce voia să încerce firea oamenilor, văzu cum stă treaba, le mulţumi de primire şi le dădu în dar o plantă necunoscută de ei. Îi învăţă cum să pregătească din ea un leac pentru boala fetei. La plecare, baba le mai spuse: „în rădăcina asta stă soarta fetei voastre !”.

Mama pregăti repede leacul şi, la puţină vreme, copila se înzdrăveni.

Amintindu-şi de cuvintele babei, cei doi soţi plantară restul bulbului în grădină şi-i puseră numele de usturoi, pentru că-l gustaseră şi văzuseră că ustură.

Au trecut ani buni de atunci. Fata a crescut, facîndu-se o codană frumoasă, la vîrsta măritişului. Cam la acea vreme, un fiu de crai poposi în satul cu pricina. Sătenii îl primiră cu mese îmbelşugate şi se grăbiră care mai de care să-i intre în voie. Fata noastră, deşi săracă, se gîndi să gătească şi ea nişte bucate ca să se ducă să-l întîmpine pe prinţ. Mama ei o sfătui să pună şi usturoi în mîncare şi ea aşa făcu. Apoi se duse la locul unde era sărbătorit crăişorul. Acesta gustă din toate felurile, dar cel mai mult îi plăcu mîncarea fetei sărace. E drept că-i plăcu şi fata ! Peste noapte, trecu pe la casa ei şi o ceru de nevastă...

Astăzi, usturoiul a devenit un cunoscut tămăduitor „băbesc” al bolilor copilăriei, iar dacă prepari cu el felurile de mîncare, cine ştie?.. poate îţi găseşti şi ursitul.