- Iacă,  copiii mei, ce este; pînă acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea şi cu toţii ştim că vara, de focul lui, nici în gaură de şarpe nu ne puteam lipsi de văpaia lui. Dar cînd el s-o însura şi o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori ? Şi atunci ce are să fie pe pămînt ? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii în curte, viţă în curte şi jivini în pădure ? N-are să mai fie nimic ! Şi în loc de ele, de căldură totul are să se prefacă în jeratic şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte o să pierim de sete şi foame; pentru că apele secînd o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pămînt. Vedeţi, mă copii, ce ne aşteaptă ? Şi cînd eu am dat calului jeratic, voi v-aţi mirat ? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie !

- Aşa e, moşule, ai dreptate !

Însă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedea turnîndu-se prin potire, le făcu să le piară din gînd vorbele moşului şi începură să mănînce şi să bea ca la nuntă.

Era o veselie şi un chef, ce să zici, ca la zile de astea ! Beau şi mîncau şi împăraţii şi împărătesele, de nu se încurcau. Iar cînd era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi chemînd pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicînd:

- Mi s-a răsturnat pe masă.

De mult ce se răsturnaseră paharele, Veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgîndu-se, începuse danţul, după cîntecul unor lăutari aduşi din locuri foarte depărtate. Mai marele cîntăreţilor era o privighetoare vestită în nişte ţări îndepărtate, ce numai de dragostea lumii îşi părăsise cuibul şi venise să desmierde pe nuntaşi cu cîntece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să înveselească pe miri, ce de mult se iubeau, se uitau abia zîmbind, de pe scaunele în cari se întronaseră, la oaspeţi ce se bucurau atît de mult, în nişte locuri atît de frumoase, cum nu se dovedeau altele pe pămînt !

Dumnezeu, de cu zorile luase sub cîrma sa carul Soarelui, că deh, odată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de spaţiu, şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pămînt era cum e mai bine, nici prea cald, nici prea frig; era, mă rog, ca o zi de primăvară, cînd vine rîndunica şi cocorii. Cică, fîrtate, se zice din bătrîni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu a ţinut carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, pînă cînd s-o isprăvi cu nunta.

Auzind Dumnezeu vorbele lui Moş-Nicola, deodată se gîndi el la cele spuse de arici şi zise:

- De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine ! Bine zice el, eu om bătrîn să mă iau după spusele unui înfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc barem să întreb la hîgiul lui pe arici, să văd ce zice şi el ! El numai cît era cu gîndul la Lună, şi cît p-aci, p-aci să aprindă pămîntul; dar să aibă şi copii ? Ce bine a vorbit el ! Auzi, auzi, să fac eu om bătrîn, ce zice el un biet flăcăiandru ? Chiar acum am să-i despart; că de nu, el cu copiii lui are să-mi dogorească şi pîrjolească tot de pe pămînt !

Şi deodată începu să mişte carul înspre apus şi seara purcese a se face mai repede ca oricînd ! Spun bătrînii, că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricînd !

Oaspeţii benchetuiseră într-una; şi într-un timp, chiar Luna cu Soarele danţaseră. Se zice că a fost atunci o atîta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-i unea. Lacrămi fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume şi de mîndreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci; aşa se zice din moşi strămoşi.

Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele, începuseră a pleca şi înainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urîndu-le tot ce ştiau ei mai bun pe pămînt şi în cer. Se mai povesteşte încă, că la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atîta dulceaţă în privirile lor, încît toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine !

Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecît doi telegari neîntrecuţi, ca să fure pe Soare şi pe Lună, înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimisese cam de mult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totdeodată a se mînia; cînd, fără veste, văzu cum telegarii aduceau pe aripele lor de oţel, pe cei doi miri. Cît ai zice „Doamne ajută”, nici Dumnezeu nu se putu opri gîndului de a nu sta puţin uimit de frumuseţea şi blîndeţea de pe chipul lor dar aducîndu-şi aminte spusele lui Moş-Nicola, se sculă de pe tronul cerului şi cam răstit le zise cele de faţă:

- Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit pînă azi ? Am căutat cu blîndeţe să vă opresc de la păcat, şi tot n-aţi ascultat ? Eu nu vroiesc ca cele orînduite de mine în tinereţele mele, să iasă din zăgazul lor; şi deci, eu prin puterea mea vă despart. Vă blestem ca de aici înainte, tu soare să luminezi ziua iar tu lună să luminezi noaptea; şi întotdeauna să vă alergaţi din zori pînă-n seară, şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă fiindcă durerea ce cade peste capul vostru are să fie atît de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia pentru puţin timp. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-am blestemat eu.

Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrămează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi deschizînd o portiţă a intrat în grădinile raiului.

Toate astea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor; şi noi cîte rele îi facem ! Se spune, fîrtate, că atunci soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa cînd răsare pe sprinceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe tovarăşa lui luna; iar luna s-a îngălbenit aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii trenţuiţi, cînd cerul e înourat !

Ei n-au mai zis nimic; s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi despărţindu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume, să se caute în veci şi să nu se găsească iarăşi de veci.