Demult, demult, cînd lupul o fo´ cioban la oi şi vulpea cloşcă, pe meleagurile noastre trăia un împărat vestit. Singura lui amărăciune era că avea numai o fată; da´ tare faină. Vineau feluriţi prinţi din toate împărăţiile în peţit dar fata nu şi nu, că ea nu vre să se mărite.

Ce credeţi?! Fata împăratului s-o îndrăgostit, într-ascuns, de Soare.. O mers şi-o spus părinţilor ei că atîta va merge pînă va da de Soare. Au plîns părinţi de s-or uscat dar nu s-or putut pune în cale-i. Şi şi-o luat fata ceva bani şi ceva merinde de la părinţi şi s-o tot dus pînă ce calul o căzut de sub ea de obosală. Atunci fata şi-o luat cîtă merinde o putut duce şi s-o tot dus pînă ce o ajuns la palatul Soarelui.

Cînd s-o-ntors Soarele sara acasă şi-o băgat în grajd căruţa de aur cu care luminează tătă ziua. Apoi, grijind de cai o văzut-o într-un colţ pă fata de-mpărat şi s-o îndrăgostit de ea.

Şi s-au căsătorit ei dar nu puteau sta decît numa pă-ntunerec. Căci cine vedea Soarele se prefăcea în floare. Într-o noapte, frumoasa fată nu şi-o putut ţîne firea şi s-o uitat c-o lumînare la Soare şi l-o sărutat pe frunte de drag ce-i era... Soarele s-o trezit la atingerea ei şi blăstămul s-o-mplinit.

Fata s-o făcut o floare frumoasă care să-ntoarce tătă ziua cu faţa cătă Soare şi să cheamă d-atuncea - Floarea Soarelui.