Se zice că era odată un împărat şi-o împărăteasă cari aveau toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi fiindcă nu aveau copii, căutară ei toate chipurile şi toate mijloacele cum ar căpăta unul care să le moştenească averea şi împărăţia. Deteră danii pe la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din întreaga împărăţie, că poate aceştia ar face doară să se vadă şi ei c-un copil dar degeaba; împărăteasa tot stearpă rămase. Şi, din pricina asta, atît ea cît şi bărbatul ei erau necontenit supăraţi şi duşi pe gînduri.

Iată însă că-ntr-o zi, plimbîndu-se împărăteasa prin grădină, aude odată un glas zicîndu-i că dacă voeşte numaidecît să aibă un copil, să nu-şi mai bată capul cu vrăji şi descîntece, ci să dăruiască mai bine ceva la o mînăstire şi, atunci, Dumnezeu va asculta rugămintea şi-i va dărui ceea ce-şi doreşte.

Împărăteasa, cum auzi vorbele acestea, nu stete mult pe gînduri ci, întorcîndu-se în casă şi luînd ceea ce crezu că s-ar potrivi mai bine pentru o mînăstire, se duse chiar în aceaşi zi şi o dărui mînăstirii celei mai apropiate. Aduncînd ea darul acesta, în scurt timp purcesă grea şi la nouă luni născu o copiliţă frumoasă ca un îngeraş.

Acuma, cînd se văzură ei cu o copilă atît de frumoasă, să fi prins pe Dumnezeu de-un picior şi poate nu s-ar fi bucurat aşa de tare. Şi fiindcă copila era atît de frumoasă şi drăgălaşă, îi puseră numele Floarea.

Dar bine-a zis, cine-a zis, că unde e prea multă bucurie, acolo adeseori se întîmplă că e şi supărare mare. Aşa a fost şi aicea. Cu cît creştea Floarea mai mare şi se făcea mai voinică şi mai frumoasă, cu atîta era şi grija părinţilor săi mai mare. Căci aflîndu-se în vecinătatea împărăţiei lor nişte Smei, se temea ca nu cumva aceştia, prinzînd de veste despre frumuseţea Floarei, să vie într-o bună dimineaţă şi să le-o fure sau să le-o iee cu nepusa-masă.

Din pricina aceasta o ţineau mai mult închisă decît slobodă, fără să le treacă măcar prin minte că aceea ce fac, cu fac bine.

Şi-ntru adevăr că Floarea, văzîndu-se că o ţin mai mult închisă decît slobodă şi neştiind de ce şi pentru ce, a început de la un timp a se da în dragoste cu un păstor care păştea turma sa prin apropierea curţilor împărăteşti şi care nu odată trecea pe lîngă fereştile unde era Floarea închisă.

Prinzînd mai pe urmă împăratul de veste că fiica sa, cu toate că a ferit-o aşa de tare de ochii lumii, se iubeşte cu un om de rînd, atît de tare s-a supărat, că pe loc şi puse pe nişte soldaţi să prindă pe îndrăzneţul păstor şi să-l omoare, iar pe fiica sa o dete pe mîna unui ţigan ca acesta s-o ducă în pădure şi acolo apoi, tăindu-i mîinile şi scoţîndu-i ochii, s-o lase s-o mănînce fiarele sălbatice.

Ţiganul ce era să facă... Trebui să împlinească porunca împăratului; că de nu, al lui ar fi fost urîtul !.. Luă pe Floarea, se duse cu dînsa în pădure, îi tăie mîinile şi-i scoase ochii şi apoi, lăsînd-o astfel, se întoarse înapoi acasă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimica.

Floarea – adică fiica împăratului – simţindu-se în starea aceasta, mai mult moartă decît vie, pică în genunchi de durere şi începu a se ruga Maicii Domnului să se îndure de ea şi s-o prefacă într-o floare decît să rămîie aşa ca să se chinuiască sau să vie fiarele şi s-o mănînce.

Maica Domnului, făcîndu-i-se milă de dînsa, îi ascultă ruga şi o prefăcu într-o floare albă. Şi pentru că prefacerea Floarei s-a petrecut tocmai pe timpul Paştilor, de accea se şi numeşte ea Floarea Paştilor.