- Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit?

- Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.

Ea nu voia să crează cu nici un chip.

Atunci el zise:

- Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amîndoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.

Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.

A doua zi el află că Busuioc se dusese la vînătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întîlni cu Muma-pădurii.

Cum o văzu, se luă după dînsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dînsa, pînă ce Muma-pădurii văzînd că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă.

Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănînce lîngă foc, aruncînd şi ogarilor cîte ceva.

- Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-pădurii, îmi clănţănesc dinţii.

- Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc.

- Mi-e frică de cîini, zise ea.

- Nu te teme, că nu-ţi fac nimic.

- Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi cîinii.

El puse viţa de cosiţă pe foc.

- Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.

- Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra.

Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturîndu-se de foc, zise:

- Mi-e foame.

- Ce să-ţi dau să mănînci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte.

- Eu voi să te mănînc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te!

- Ba te voi mînca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi cîinii la dînsa ca să o sfîşie.

- Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte cîinii să nu mă sfîşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot.

Siminoc opri cîinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărîmi. Deşteptîndu-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise:

- Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.

- Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu.

Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor pînă acum.

Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează cînd acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gînd nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dîrz, începînd a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gînd rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată.

Aşa făcură. Cînd Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fîntînă şi înecîndu-se, n-a mai ieşit d-acolo.

Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dînsul la degetul cel mare.

Se tîngui el, se jeli, plînse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legîndu-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfîrşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.

Iar eu am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa.