I

Ochii minţii mele îndărăt se uită,
Răzbătând prin pâcla trecutelor seculi;
Deci ridic voalul vechimei bătrâne
Şi Dragoş s-arată pe cal de minune.

Pe al lui coif luciu s-învăluiesc pene,
Şi săgeţi călite răsună în tulbă-i,
El zboară călare pe şes ca un vifor,
În zale porumbe, cu de oţel paloş.

Soarele apune după înalt munte,
Sara se ridică din adânci prăpăstii,
Eroul ajunge în pustiii codri
Şi printr-a lor vârfuri abia vede cerul.

Furtună grozavă pe aripi negrite,
Dinspre apus vine vâjiind în aer,
Văile suspină, codrul clocoteşte
Stejari de ani sute scârşnesc să se rumpă.

De ploaie şi vifor nu-i adăpostire,
Şi nici că se vede de om locuinţă,
Ci prin întuneric printre crengi departe
Când şi când clipeşte o de foc lumină,

Cu speranţă mare şi îndrăzneţ suflet,
Eroul prin codru drept către foc merge;
La un râu ajunge ce spumegat curge,
Şi pe ţărmuri vede o veche cetate.

Vânătă văpaie dintr-însa clipeşte,
Care se prevede în apa ce curge,
Iar prin fereşti umbre când şi când s-arată
Ş-înăuntru urlă suspinuri şi vaiet.

Cu grăbire sare de pe cal eroul
Şi merge la poarta de scai îmbulzită,
Izbeşte într-însa cu de oţel lance,
Şi de buhnet ţipă coabele în codru.

În cetate focul se stinge îndată
Şi lumina piere întru întuneric,

Urletul stâmpeşte, suspinarea tace,
Furtuna se-ntartă şi ploaia sporeşte.

Sâlnica izbire braţului puternic
Birui tăria porţilor de schijă,
Zăvorul se farmă şi ţâţâna geme,
Neînfricoşatul Dragoş în ea intră;

Cu sabia goală gata să lovească,
Pipăind el umblă singur prin cetate;
Adânc întuneric, tăcere mocnită,
Numai prin fereste vâjâieşte vântul;

Atunce eroul furios strigară:
„Fermecător mârşav, blestemate Vronţo!
Tu mă faci să umblu rătăcit prin lume,
Cătând pe Dochia răpită de tine.

Trecut-am pământuri şi pustii nămornici,
Ucis-am mulţime de crâncene fiare,
Stârpit-am din lume hoţi şi tâlhari aprigi,
Cătând pe Dochia răpită de tine.

Unde ţi-i lăcaşul, o, duşmane Vronţo?
În bizunie, peşteri, în codrii nămornici,
În făr’ de fund hrube, în hiola mării,
Te ascunzi cu dânsa, cu a mea Dochie?

Geniu rău şi crâncen al Daciei mele!
Aflându-ţi lăcaşul şi în tartar,
Din piept îţi voi smulge inima ta neagră,
Ca să scap de tine pe a mea Dochie”...

Deci tăcând eroul, l-au cuprins somn dulce;
Culcuş îi aşterne osteneala-noapte,
Şi nelepădându-şi armele şi coiful
Pe scutar cu capul el adânc adoarme.

II

Viforul stâmpeşte, cerul seninează,
Stelele pier toate de-a zorilor frică;
A soarelui raze chiar ca de foc suluri
Aprind răsăritul; şi Dragoş tot doarme.

Soarele se urcă pe-a cerului boltă,
Amiazăzi arde cu de văpăi raze,
Iar din brazi prin coajă smoală lăcrimează,
Şi eroul Dragoş tot greu încă doarme.

Domnitoarea nopţii, luna mângâioasă,
Răsărind se uită holbat peste codri,
Şi din a sa urnă se revarsă rouă,
Iar eroul Dragoş tot greu încă doarme.

Negreaţa s-înalţă pe bolta cerească —
Adânc întuneric — sosi miezul nopţii,
Se trezi eroul din al său somn tare
Şi se minunează cum de încă-i noapte!

Dar trăsni deodată tunet prin cetate,
Ce zguduie zidul, dârdâiesc fereste,
Şi în întuneric fulgerul clipeşte,
Sala luminează de focuri ciudate.

Se deschid cu buhnet uşile la sală,
Se arată umbre tot în giulgiuri albe,
Cu făclii aprinse aducând schelete
Cu-a lor mâini uscate o raclă de spijă.

În mijlocul sălii au pus ele racla,
Capacul în pripă sări de pe dânsa;
Şi tricolici negru fiorosul Vronţa,
Astrucat într-însa, privea slut cu ochii.

Deci crăpă podeala, şi focul din tartar
Cu clocot şi buhnet au zbucnit afară
Şi, călind sicriul ca roşul jăratic,
Din adânc oftară Vronţa al gheenei.

În ochii săi aprigi, sângeroşi, sălbatici
Se vedea durere, pizma şi urgia,
Şi clăbucii negri clocoteau în baftă-i,
Căci afurisitul încă nu pierise.

Apoi cele stafii de mâini s-apucară,
Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot,
Şi cu bucurie turbată, drăcească,
Conjurând sicriul, ca în iad jucară.

Cu-aşa îngăimare trecu ele noaptea,
Chiuind mai straşnic, de vuia cetatea.
Dar cântând de trei ori vestitorul zilei,
Pieriră în clipală stafiile, racla.

Deci tăcere mare ca în ţintirimuri,
Ş-adânc întuneric se făcu în sală;

Iar Dragoş se miară de cele ce vede,
Neputând a crede ochilor săi însuşi.

Dar în prip-aude încântător fluier;
Muziceşti organe răsunară-n aer,
O rumănă rază, crăpând bolta sălii,
Goni cu priinţă noaptea-ntunecată.

Un prea uşor nour de aburi cu miros
Ce mişcă răcoare un vântişor proaspăt,
Plutind lin în aer aduce pe dânsul
O zână plăviţă, patroana Moldovei.

Ale ei veşminte, mai alb decât crinul,
Colanul pe coapse-i ardea ca rubinul;
În ochii săi veseli lucea bunătatea,
Precum saltă dulce steaua dimineţii.

Cu prietenie zeiţa grăiră:
“Românule triste, supune-te soartei
Şi mântuie ţara de-un neamic mârşav,
De Vronţa păgânul, ce măcar că moartea

L-au trântit în fundul iadului amarnic,
Ş-a gheenei gură l-au sorbit în secoli,
Unde-al smoalei clocot, al focului vuiet
Şi a lui suspinuri sunt întrulocate,

Dar el de Dochia se însufleţează,
Căci el al ei sânge suge de trăieşte,
Ca şi tricoliciul, însă din iad furii
Sunt noaptea trimise ca să-l schinjuiască.

Deci cu curaj du-te la a ta Dochie,
Du-te peste codru către miez de ziuă
Şi-n şes de nisipuri, pe a mării ţărmuri,
Vei găsi cetatea de doi zmei păzită.

Iată, îţi dau ţie un încântat fluier,
El poate să-nchidă a zmeilor gură.
Dar de vrei să scape scumpa ta Dochie,
Să-i verşi al ei sânge, aşa-i voia soartei”...

Muzica-ncântată iarăş răsunară
Şi se ridicară zeiţa pe nour;
Iar Dragoş rămase privind după dânsa,
Încremenind încă de ceea ce-aude.

Şi ţiind în mână fluieraşul zânii,
De smarand scump foarte, cu suspin strigară:
“O, dar de pieire al fermecătoarei
Ce-mi dă pe Dochia vărsând al ei sânge;

O, nu! mă cutremur de menirea soartei
Să pătrund eu însumi inima Dochiei!!!”
Dar Dragoş se pleacă hotărârei zânii
Numai ca să surpe a lui Vronţa farmec.

Şi chiar să nu poată să scape Dochia,
Dar va cerca Dragoş cu orice primejdii
Să sfarme cetatea — temniţa Dochiei,
Să ucidă zmeii măcar el să piară...

III

Deci când răsăritul cu-a soarelui raze
Poleia cu aur zorile şi codrul,
Pe calul său Dragoş către miez de ziuă
Furios porneşte, chiar ca o furtună;

Iar de troncănitul potcoavelor grele
În munţi se răsună, stânca scânteiază,
Lunca clocoteşte şi de colb vârtejuri
Se suie ca stâlpii unde calcă calul.

Şi ieşind eroul din munţi şi prăpăstii,
Ajunge ca vântul în câmp de nisipuri,
Ce se dezveleşte ca şi oceanul,
A căruia margini cu marea s-încheagă.

Iar vântul nu mişcă acele nisipuri
Şi zăduh fierbinte usucă gâtlejul;
Nu-i de leac verdeaţă, nu-i de izvor stiglă,
Ce firea îi moartă ca şi ţintirimul.

Nu-i măcar nici urmă de vro vietate
În câmpul acela pustiu şi sălbatic,
Ce spre apus numai se zăreşte munte,
Şi pe el, în zare, o cetate albă.

Deci Dragoş se luptă cu arşiţă, sete,
Dar în sfârşit calcă a morţii oprelişti,
Ajunge la poala muntelui de cremene,
Spumegându-i calul de sudori de sânge;

Se urcă pe piscuri a stâncelor oable,
Ce abia cât numai nu se dezbârnase,
Să se ponorască în adânci prăpăstii,
Şi pe potici strâmte ajunge-n cetate.

Acea cetăţuie albă fu zidită
În timpuri trecute de-a iadului duhuri,
Şi başce şi turnuri grămădind pe scale.
Fiora cu moarte pe tot muritorul.

Dragoş, făr’ de frică, în gând cu Dochia,
În suflet cu pizma tocmai ca furtuna,
Sfărmând porţi de schijă şi rătezuri groase,
Intră ca un straşnic cu paloşul gata.

Fioros păşeşte, şi sub a lui talpe
Pârâiesc ciolane ş-a morţilor scafe,
Căci viptul lui Vronţa era tot de leşuri
De români, furate de prin ţinterimuri;

Iar lilieci, stance, cucuveici şi buhne
Zburau ca un nour de-asupra cetăţii.
Deci zmeii simţiră că sosi eroul
Şi zbieră cu ţipăt bătând cu aripa;

Ei bafta îşi cască şi zboară asupra-i,
Cu limbi întreite vor să-l venineze,
Zbârnâiesc cu solzii, colătăcesc coada,
Şi cu a lor gheară vor să-l spârcuiască.

Iar Dragoş ţipară cu fluierul zânii...
Şi iată că zmeii cad jos ca butucii!

Nu mai pot să zboare, nu mai pot să zbiere,
Zac făr’ de simţire, ca două movile.

Deci învingând Dragoş, la temniţă merge
Cu dor ca să strângă pe Dochia-n braţe;
Dar straşnica poartă se deschide-n pripă
Şi iese fantoma lui Vronţa păgânul.

A lui cătătură, ca cometul noaptea,
Platoşa pe dânsul, paloşul şi coiful
Erau învăscute de mucegai verde,
Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul.

Deci cu turbăciune paloşul îşi smulge,
Se izbeşte groaznic namila spre Dragoş,
El trăsneşte-n creştet ca fulgerul stânca,
Încât eho geme răsunând prin başte!!

Coiful zbârnâiră şi se ţănduriră
Şi din ochi îi curse scântei milioane,
Dar fierul la paloş se-ndoi ca cercul.
Iar Dragoş sta ţapăn în loc ca o stâncă.

Şi răsucind iute şi el al său paloş
Mereu ciocârteşte pe uriaş mârşav,
Încât bucăţele i-ar fi tăiat zaua
Dac-acele zale nu era-ncântate.

Turbat de mânie, namila hrăpeşte,
Şi de pizmă urlă, răsuflând văpaie;
El îşi încordează vinele pe braţe,
El îşi mişcă muşchii pe robostul spate;

Spumegând, îi gata să rumpă cu colţii
Pe Dragoş, eroul, ce-i stă înainte-i,
A căruia moarte îi făr’ de sminteală;
Dar Dragoş de moarte nici că se-nfioară...

Iată urieşul cu brâncele-ncepe
Să fărâme zaua sumeţului duşman,
Dragoş îi apucă un picior în braţe,
Gros chiar cât o bârnă, şi-n loc îl trânteşte.

Întocmai ca turnul se prăvale Vronţa,
Şi-n pământ groapă, căzând, prăbuşeşte;
Cetatea vuiră, zidurile crapă,
Zimţii de pe ele se prăval de râpă.

Dragoş cu vârtute de gât îl apucă
Şi îi împlântează paloşul în baftă-i;
Pe fier urieşul cu colţii săi scrâşcă,
Hrăpeşte, suspină şi se vârcoleşte.

Din gâtlej îi curge spumă — clăbuci negri
De sânge şi fiere; se luptă cu moartea,
Geme de durere, moartea îl trudeşte,
Şi în pământ scurmă cu-a sale călcăie;

Pâraie de sânge fierbinte se varsă
Pe nisipul galben şi se face baltă,
Şi din baltă abur se suie în aer,
Şi-n abur se-ncheagă frumoasa Dochie.

IV

Iată-obrajii rumeni ca bujorii proaspeţi,
Iată ochişorii plini de drăgănele,
Iată o guriţă ca cireaşa coaptă,
Ce ademeneşte sărutare dulce.

Iată coame negre, chiar ca urşinicul,
Îi învălesc pieptul, spatele şi boiul,
Ce prin el se vede chiar zăpadă albă,
Iar statul ei gingaş ca molidul tânăr.

Deci Dragoş se miară de ceea ce vede,
Nu ştie: aievea, sau nălucă este?
Aleargă la dânsa cu învăpăiere
Şi se teme foarte să nu se înşele.

Ah! dar nu-i nălucă, căci el pe Dochia
Aievea o strânge în braţele sale,
Şi de bucurie lăcrimând eroul,
Îi zice aceste cu glas fraged foarte:

“De demult te caut, amată Dochie,
Alergând prin lume rătăcit ca umbra,
Pierdusem speranţa ca să-ţi dau de urmă“.
Ea oftând atuncea i-au răspuns aceste:

“Domnişor amate, de mult te-aşteptarăm,
Să mă scapi pe mine de Vronţa păgânul,
Căci eu defăimându-l, ca daco-română,
El mă înghiţiră şi mă mistuiră.

În această cetate prin farmeci zidită,
Unde de cinci seculi eu sunt înecată,

În sângele fiarei de tine ucise,
Încât îmi pierise numele din lume”...

Deci principul Dragoş pe a sa Dochie
Jos au coborât-o din înaltul munte,
Şi pe cal puind-o au zburat cu dânsa
La a sa domnie ca s-o întroneze.

Iar în cetăţuie se făcu îndată
Adânc întuneric şi se porni clocot,
Vifor şi furtună, ce zguduie straşnic
Muntele, cetatea, încât crapă stânca.

Crapă şi pământul, s-au ponorât toate,
Zidurile, başce, urieşul, zmeii,
În adânci zăpade de nu se văzură,
Rămâind în munte făr’ de fund prăpăstii.

Într-acest fel ştearsă Dragoş domnişorul
De pe pământ toate farmecele rele,
Cu care păgânul Vronţa mistuise
Scumpa noastră ţară Daco-România.