Eminenţa voastră!

Din ceasul când am avut onoarea a Vă întâmpina pe calea vieţii mele, am ştiut a Vă înţelege şi a Vă preţui, încredinţându-mă că nu în zadar Dumnezeu V-a însemnat soarta de cârmaci al unui popor, care negreşit Vă adorează ca pe un eminent apostol al adânc înţeleptei noastre religiuni. Eu, smuls de soartă de la sânul mamei patrii, rămăsei ca orfan din leagăn înstrăinat de ea până acum aproape de mormânt. Numai din spusele străinilor ştiam că sunt o părticică din corpul viguros al unui popor brav, pe care nu l-am cunoscut, un atom din o patrie pe care nu am văzut-o. Ca utopistul eu păstram în suflet acel ideal prin instinctul sângelui, gugolindu-l în inima mea, împodobindu-l în gând cu cele mai strălucite odoare, precum face un logodnic cu mireasa sa. Eu cercai cu lira mea poetică să vorbesc limba patriei, să dezmierd acel odor scump, cum mama Română mă dezmierda când mă legăna în pruncie. Ea, murind, mă strânse în braţe ţinându-mi obrazul lipit de buzele sale; eram atuncea în vârstă numai de patru ani. Îmi ţinteam ochii mei în ai ei şi nu pricepeam de ce pleoapele i se închid, de ce adoarme ţinându-mă la piept. În curând buzele ei se răciră şi braţul îi înţepeni; ea adormise som­nul etern, pe care eu nu-l înţelegeam, precum nu ştiam şi ce soartă mă aşteaptă. Trist îmi este gândul că, ajungând la ultima staţiune a călătoriei vieţii mele, nu-mi voi vedea aievea patria.

Genii renumiţi împodobesc altarul patriei cu cununi nemuri­toare, cu trofee cucerite în luptă cu duşmanii, cu comori de mare preţ. Eu însă, neavând alta nimică, îi aduc lumânărica săracului, ce o lipesc de altarul ei, aprinsă de flacăra unei sincere iubiri.

Şi dacă invidioşii sacrificatori ai acelui altar vor găsi de prisos modesta mea jertfă, apoi trimită-i o mică suflare de ură, şi ea subit se va stinge, nefiind nici stea, nici luceafăr...

Închinându-Vă studiul intitulat Luxul, am socotit că Eminenţa Voastră ca renumit Învăţător poate veţi găsi câteva idei demne de a le insufla românilor noştri şi, dacă dintr-un pumn de grăunţe va răsări măcar un fir pe brazdă română, eu voi fi fericit.

Binevoiţi, Vă rog, Eminenţă, a primi deosebita mea stimă.

Caracuşeni în martie 1894.

C. de Stamati-Ciurea