string(7) "library" string(8) "document"
1457
1310
1307
1475
80
300
1711
1401
1410
5500
1467
1359
1391

Sofia Karpov

1 2 3 4 5 6

— Bine, fiica mea, bine. Fă, dragă, cum ştii tu, dar eu mă duc să mă odihnesc, căci sunt de tot ostenită. Şi bătrâna, sărutând-o cu frăgezime pe frunte, s-a retras în odăiţa sa. Sofia, sculându-se de pe scaun, o petrecu pe maică-sa cu o căutătură tristă, până ce uşa s-a închis după ea; apoi rezemându-şi ceafa de spetele scaunului îşi aţinti ochii în tavan pierzându-se în felurite gânduri, căci ea era de un caracter foarte ciudat. Părea că natura prin greşeală o făcu femeie în loc de bărbat, pentru că toate apu­căturile ei erau îndrăzneţe şi de o energie nespusă. Ea semăna cu viteazul său tată, căpitan de artilerie, care în crâncenul război, suindu-se călare pe al său tun, abia atunci sfârşi a-l apăra, când baionetele îi străbătuseră pieptul. Fiica îi semăna lui, nepăsându-i şi ei de nimică, fiind curajoasă. Iar pe lângă acest caracter aprins, se ivi în ea şi simţirea femeiască, căci Sofia era contemplativă.

În acest moment, uitând de necazurile casnice, ea trecu cu meditaţia într-o lume ei necunoscută, misterioasă, plină de eve­nimente neaşteptate. Şi ciudat lucru că tocmai acum ea gândea la ruina din care se auzi detunătura. Acel zgomot subit o intrigă, aţâţând în ea o dorinţă curioasă de a afla cauza. Poate că ima­ginaţia ei tristă păstra încă impresiunile poveştilor pline de minuni, cu care mama ei o adormea în copilărie. Nefiind ca mama ei superstiţioasă, pentru aceea orişice enigmă era pentru dânsa un ideal. Sofia absolvise gimnaziul şi dobândise diploma de cea mai distinsă studentă în toate ramurile ştiinţelor prescrise în pro­gram. Rezultatul fu strălucit, căci ea acum, la vârsta de 20 ani ce avea, putea să intre în discuţiuni serioase cu cel dintâi profe­sor, mai ales că graiul ei avea ceva foarte atrăgător, şi era de un colorit poetic. Multe familii aristocrate se grăbiră a-i oferi locul de instructoare pe lângă copiii lor.

Dar Sofia refuză cu îndărătnicie, nesimţindu-se în stare să reziste mult timp unei ocupaţiuni aşa de liniştite, petrecând ore şi zile întregi într-o odaie, fie măcar cât de bogat decorată, care tot are asemănare cu o închisoare, în care îi va fi părut că este arestată pentru vreo greşeală. Ea aspira libertatea, spaţiul, nevoind a fi împiedicată de a putea pătrunde tot ce-i misterios şi a vedea tot ce-i nevăzut. Ea găsi o plăcere într-o agitaţie intelec­tuală şi nu ar fi schimbat-o nici pentru orice bogăţie.

Aşa sunt şi vor fi toţi acei pe care nervii îi domnesc. Aşa şi în acele momente de meditaţie, în mijlocul nopţii sub impresia vije­liei, ce urla pe străzi şi se bocea jalnic prin crăpăturile obloane­lor şi ale ferestrelor, gândul ei zbura scotocind prin toate unghiu­rile întunecate ale ruinei luminate ca de razele soarelui prin imaginaţia ei lucidă.

— Voi găsi şi voi afla totul! şopti ea intrând în odaia în care mama ei dormea liniştită. Plecând urechea la gura dormindei, ascultă răsuflarea; apoi acoperind-o încetinel cu blana s-a uitat la ornicul aninat de perete. „Miez de noapte, şopti ea în gând, şi gerul începe a se furişa în odaie!...“ Apoi îmbodolindu-se cu un şal, stinse lumânarea de pe masă şi încet, pe vârful degete­lor, a ieşit din odaie, a coborât scările şi ieşind în stradă a încuiat după dânsa uşa, punând cheia în buzunar. Făcând câţiva paşi în omătul ce-i ajungea până la glezne, ea se opri ţintind ochii la ruină.

În jurul ei totul era pustiu. Numai viscolul o zbuciuma cu fu­rie în contra căruia trebuia să lupte ca să n-o răstoarne la pământ. Nouri de omăt se învârteau trecând pe dinaintea discului lunii ca nişte valuri transparente sau ca nişte stafii uriaşe.

Sofia făcu câţiva paşi spre ruină, dar se opri pe loc ascultând cu atenţie la loviturile de ciocan ce se auzeau, pare că din ruină. Acest zgomot neaşteptat zădărî şi mai mult curiozitatea fetei. Un impuls nestăpânit, o putere nebiruită o îndemna să cercete­ze ruina. Imaginaţia ei se aprinse şi cu grabă ea începu să urce scările zidirii dărâmate, acoperite cu omăt; scările duceau spre etajul dintâi, a cărui galerie de columne era pe jumătate dărâ­mată. Urcând vreo 20 de scări în sus, ea ajunse la o uşă de sticlă cu geamurile stricate, dar încuiată. Fără să ştie ce face, atrasă numai de ideea fixă să meargă tot înainte, ea a împins uşa, care se deschise cu un mic zgomot. Un curent rece trecu prin lungul şir de tinzi, dar Sofia nu simţea nimic; cu aviditate nestăpânită ea îşi împlântă căutătura în acel şir de camere, unele cu totul întunecate, altele luminate de razele lunii, care în răstimpuri se ivea şi lumina printre nouri. Din acele galerii cu tavanurile prăbuşite se vedeau multe odăi şi saloane cu pictură al fresco3 şi sculpturi rare, acum toate stricate, sfărâmate sau de tot nimici­te. Într-un ungher erau rămăşiţele unei colecţii de tablouri şi ale unui altar, din care spânzurau încă câteva icoane pe jumătate pârlite şi o cruce mare poleită, răsturnată pe o coastă. Podeala era pretutindenea acoperită cu moloz, cărbuni şi cenuşă. Dar ciu­dat lucru că cu toată această neorânduială şi pustietate în odaia din fundul galeriei, podeala era ceva curăţită de dărâmături şi tencuită. Şi mare a fost uimirea Sofiei când ea a dat de o mătură rezemată de perete. Aceasta dovedea că ruina era locuită. Dar în ce fel şi cine putea să fie locuitorul unei odăi fără sobă şi cu ferestrele stricate şi încă pe un ger aşa de mare? Nici o urmă de culcuş sau mobilă nu se zărea nicăieri. Viscolul spulberase o pânză de omăt pe podeală, dar nici pe ea nu se vedea vreo urmă de om. Sofia începu să ocolească odaia uitându-se la pereţii goi şi dispoeţi de tencuială, când deodată într-un ungher zări încres­tătura unei uşi secrete, ascunsă în perete. Ea se opri şi o zâmbire de mulţumire încreţi buzele ei, căci această descoperire realizase ideea ce prin imaginaţie ea şi-o închipuise. Iată dar cheia miste­rioasă a enigmei pe care o căuta prin vis cu atâta dorinţă. Cu grăbire puse mâna pe clempuş nepăsându-i ce este după uşă, şi o deschise înainte. Uşa s-a deschis şi Sofia rămase pe loc, încre­menită.

Înaintea ei într-o cămăruţă abia iluminată de o lumânare subţire, pe o masă de lemn se vedeau înşirate multe unelte de chimie, precum colbe, retorte, alembici, strecători, felurite păhăruţe şi o lampă Bercelius aprinsă, deasupra căreia într-o tin­gire clocotea un lichid necunoscut. Lângă masă, pe o laiţă, şedea un om, întors cu spatele spre uşă; părul de pe cap şi barba îi erau zburlite. Era preocupat cu un calcul ce-l făcea, copiind cu creionul dintr-o carte deschisă. Acest om încă tânăr şi foarte uscăcios semăna să fie din clasa inteligentă a studenţilor-artişti, căci purta părul său blond în plete. Buzele lui subţiri şi palide şopteau nişte cuvinte neînţelese şi câteodată el îşi arunca privi­rea spre tingirea ce clocotea şi împrăştia un abur albăstrui şi înăduşitor.

El era îmbrăcat într-o redingotă blănită cu pielicele de cârlan negru, iar pantalonii, de postav ordinar, erau adunaţi în turetcile cizmelor. Costumul lui semăna a fi de ţăran finlandez, din ola­turile capitalei. Tânăra copilă imediat a şi înţeles poziţiunea sa şi a necunoscutului, care după presupunerea ei trebuia să fie sau un falsificator de monede, ori un membru din corporaţia revo­luţionară, sau de nu, apoi student sărac, care, neavând mijloace de trai şi o locuinţă aptă pentru studiul chimiei, şi-a ales acea ruină unde nu-l costă nimic şi se îndeletnicea gratis. Orişicum, dar ea se simţi deziluzionată. Atrăgătoarea fantezie a imposibi­lului, ceva fantastic, îşi slobozi vălul dinaintea adevărului factic, obişnuit, al unui om ce caută prin chimie dezlegarea problemei.

„Iată dar la ce ne duc poveştile fantastice, îşi zise copila. O! cum poate cineva fi aşa de dobitoc să creadă în astfel de bârfeli. Dar la toată întâmplarea trebuie să caut să ies din această locali­tate periculoasă, căci, precum se vede, acest om nu doreşte să aibă martori la lucrările sale.“ Aşa gândind, îşi întoarse privirea spre uşă, voind să facă un pas îndărăt, când uşa, rămasă pe jumătate deschisă, împinsă de un curent, se închise cu zgomot. La moment necunoscutul îşi întoarse capul şi, văzând pe Sofia dinaintea uşii stând nemişcată ca un spectru, speriat şi ca fript sări de pe laiţă în picioare rămânând un moment ca încremenit, apoi apucând în mână lumânarea într-o săritură o apropie de faţa copilei.

Atunci Sofia gândi la mamă-sa...

— Cine eşti? şi de unde te-ai luat aici? întrebă el cu un glas iritat.

— Din căsuţa de peste drum, răspunse Sofia cu sânge rece. — Şi ce cauţi aici?

— Lemne de foc, căci eu şi mama degerăm de frig. Necunoscutul s-a uitat la ea cu o aşa mânie că biata copilă se înfioră. — Şi nu alta ceva te-a adus pe aici? adause el.

— Da! răspunse copila nevrând şi uitând pericolul. Necunoscutul cu grăbire a vârât mâna în buzunar. — Şi ce cauze sunt acele? întrebă el încreţind sprâncenele.

— Curiozitatea care nu are raţiune, răspunse Sofia silindu-se a zâmbi spre a-şi acoperi greşeala. — Şi frica nu te-a cuprins?

— De ce să am frică?

Necunoscutul părea ceva încurcat.

— Apoi de stafii, de strigoi, în sfârşit, de dracul... adause el gângăvind.

— Dracul fiind un spirit are spirit, şi odată ce el este aşa, va înţelege şi venirea mea aici.

Necunoscutul, auzind acest răspuns îndrăzneţ, păru a pierde cumpătul scoţând mâna din buzunar şi aşezându-şi cu două de­gete după ureche câteva jărgiuţe de păr ce-i acopereau vederea, tăcu câteva minute ţintind o privire pătrunzătoare asupra tinerei copile. Sofia simţind acea căutătură fixă se înroşi şi zise:

— Dacă d-ta, domnule, ai sfârşit interogatoriul, apoi eu pot să mă retrag.

— Din contra, nu vei ieşi de aici, răspunse necunoscutul cu grăbire. Eu de acuma nu am voie să-ţi dau drumul, şi arătându-i o laiţă adause: „Poţi şedea aici şi vei aştepta până ce alţii vor hotărî această chestie. Ce atârnă de la mine te mai întreb una: dacă ai înţeles ce înseamnă lucrarea mea în care m-ai găsit acu­fundat“.

— Prea uşor de înţeles, răspunse Sofia, zâmbind. D-ta studiezi o problemă chimică. — Şi ai ceva cunoştinţe în această ştiinţă?

— Acele care le-am învăţat în gimnaziu la profesorul Urbanov, pe care sunt sigură că îl cunoşti, zise Sofia aruncând o căutătură întrebătoare asupra necunoscutului, care păru ceva confuz.

— Adevărat, zise el, cine nu cunoaşte pe acest eminent pro­fesor. Vasăzică, domnişoară, d-ta poţi ghici, din exalaţiunea ce dă tingirea, ce fel de lichid conţine?

— Mirosul este a acid de nitrat ce d-ta îl evaporezi, mes­tecându-l cu alt product sau nu, răspunse Sofia. Orişicum, însă, acest lichid este exploziv, fiindcă baza lui o formează salitra. Din el se poate combina sau nitrat de argint, sau glicerină, sau piroxy­lină; asta atârnă de la voinţa manipulatorului care are în mână-i acest preţios product. Deci vezi, dle, că eu nu sunt aşa de igno­rantă, cum domnii studenţi ai universităţii au idee de sexul nos­tru, adause ea cu oareşicare fală.

— Tocmai pentru salvarea d-tale ar trebui să fii ceva mai mult ignorantă, întrerupse necunoscutul. El vroi să mai adauge ceva, dar deodată din podeală se ridică o clapă şi ca din fundul pămân­tului sări deodată în odaie un om înalt la stat. Sofia sări în­spăimântată de pe laiţă, vroind să fugă, dar mâna necunoscutu­lui o opri pe loc. În grabă tot pe aceeaşi uşă ieşiră alţi trei oa­meni. Cel dintâi, arătând cu degetul pe copilă, a zis: „Ea este Sofia Karpov, ce o cunosc de pe nume, fiindcă locuieşte în căsuţa de peste drum.“ Apoi uitându-se la ea cu o privire măreaţă o întrebă:

— Cum ai intrat aici? Atâta îndrăzneală la o femeie este un lucru de necrezut. Deci ascultă: de la adevărul ce ne vei spune atârnă şi sentinţa care vom face-o. Eu sunt adevăratul locuitor al acestei ruine, iar d-lor sunt camarazii mei ce mă vizitează. D-ta trebuie să ne mărturiseşti dacă ai fost adusă aicea de cine­va sau ai venit singură. Căci te socot destul de inteligentă ca să poţi înţelege că neaşteptata d-tale sosire între noi poate să-ţi fie fatală, mai ales dacă ieşind de aici printr-un cuvânt ai putea să ne trădezi.

Sofia nu şi-a pierdut cumpătul.

— Dacă, zise ea, după nume mă cunoaşteţi, apoi asemenea trebuie să cunoaşteţi şi glorioasa moarte a tatălui meu, al cărui nume este scris pe paginile istoriei patriei. Dacă el nu a fost un trădător, apoi mai cu seamă copilul lui nu poate fi o astfel de creatură! D-stră cereţi mărturisirea mea. Ascultaţi dar: eu sunt de un caracter entuziast pentru tot ce este neobişnuit şi neaş­teptat. În timpul studiilor mele la gimnaziu, multe din cama­radele mele îmi făceau descrierea unei societăţi politice miste­rioase, a cărei acţiune era îndreptată în contra guvernului. Pe mine nu mă interesa să cunosc organizarea lor, dar ardeam de dorinţă să asist nevăzută la una din adunările lor, ca să văd cu ochii mei proprii pe aceşti exaltaţi, care pentru o idee înrădăcinată în creierii lor merg fără păsare la eşafod. Una din camaradele mele pierduse pe fratele său, alta pe tata şi alta pe logodnicul ei. Eu, neavând pe nime, eram geloasă de doliul inimii lor. De multe ori, în timpul nopţilor furtunoase, şezând pe pragul căsuţei noas­tre, mă uitam lung timp la această ruină şi mă simţeam atrasă către ea de o putere nevăzută. Eu tot aşteptam să văd ieşind din aceşti pereţi afumaţi o creatură misterioasă. Dar în zadar îmi era aşteptarea, nimică nu-mi oferea un semn că ea ar fi locuită. Tăcerea se întrerupea numai de scrăşnetul lemnelor dezbârnate şi de vaietul jalnic al cucuveicii. Dar iată, cu o oră în urmă mama mea, întorcându-se din centrul capitalei, s-a înspăimântat de o detunare ce ieşi din astă ruină. Acelaşi zgomot l-am auzit şi eu. Atunci îmi veni în minte că aici se petrece ceva neobişnuit, şi că acest zgomot trebuie să fi fost pricinuit de oameni. Dar mie nu-mi pasă dacă ei sunt bandiţi sau conspiratori, precum aseme­nea nu gândeam că curiozitatea mea poate să mă aducă la pieire.

Ideea de a afla cauza m-a predominat nebiruită de nici un co­mentar al raţiunii şi iată-mă-s aici. Deci dacă va trebui să plătesc cu viaţa nebunia mea, apoi voi plăti-o, însă numai cu moartea, iară nu cu ruşinea. Sunt sigură că oamenii care proiectează idei măreţe nu se vor înjosi să pângărească o biată copilă nevinovată. Aşadar, hotărâţi mai în grabă osânda sau daţi-mi drumul să mă întorc la mama, pe care am lăsat-o singură şi fără lemne de foc pe un ger aşa de cumplit. În acest moment ea doarme, dar în odaie frigul creşte; şi de mă veţi opri aici, apoi nu uitaţi de mama mea vădană, că va degera acolo. Nu o uitaţi, dacă întru adevăr sunteţi scutul săracilor.

Sofia conteni de-a mai vorbi, uitându-se la judecătorii ei cu o căutătură plină de demnitate. Ea, o biată fată, se află dinaintea acestor oameni îndrăzneţi, care semănau mai mult a bandiţi decât a judecători şi care reprezentau legea în organizaţia lor pompoa­să. Ei se sfătuiră în tăcere, numai cu semne masone, apoi unul din cei mai tineri, mic la trup, cu ochii albaştri şi hâtri şi cu totul ras, având asemănare cu o femeie, întrerupse tăcerea.

— Chestia de viaţă sau moartea acestei persoane, zise el, tre­buie votată, fiindcă părerile noastre sunt diferite. Numai să nu uităm că jurământul nostru este de a stârpi în noi orice senti­ment moral, ce ne leagă cu viaţa şi interesul nostru individual. Noi de la sine ne-am răzleţit şi ne-am lepădat de orice afinitate, de orice pasiune a inimii, care pot să împiedice mersul tendinţelor noastre. Şi dacă la vreunul din noi se urzesc aşa piedici, trebuie imediat să le rupem, să le nimicim. Nu trebuie să avem îndu­rare supunându-ne inspiraţiei vreunui sentiment, acolo unde atârnă siguranţa unei mâini de oameni voinici ce merg la o ţintă, pe o potecă lunecoasă. Noi suntem purtătorii steagului libertăţii şi noi trebuie să păşim tot înainte, chiar de vom călca pe trupu­rile părinţilor, fraţilor, surorilor şi iubitelor, căci noi deschidem calea pentru o naţiune întreagă, răspunzători fiind dinaintea tri­bunalului conştiinţei noastre. Deci votul meu este moartea acestei femei, care, ieşind de aici, poate, fără a voi, să ne trădeze. Cuvântul este al D-voastre, domnule preşedinte, a adaus el adresându-se către acela ce se zice locuitorul ruinei.

Sofia devenise palidă ca o moartă.

— După un aşa scurt timp de viaţă să mor? Apoi la ce dar m-am născut? şopti ea oftând dureros.

Preşedintele îi făcu un semn să tacă, aruncându-i o căutătură care numai femeia, prin instinctul sexului său, a putut pătrunde şi înţelege.

— Acela ce este răspunzător dinaintea cugetului său, a început preşedintele, nu poate fi ucigaşul nevinovatului, şi ace-la ce ridică arma în contra apăsării nu poate să fie un opresor. Adunarea voinicilor noştri nu reprezintă o maşină distructivă ce dărâmă orbeşte tot ce întâmpină în cale. Domnilor asociaţi! Înainte de a primi titlul cu care m-aţi onorat v-am prevenit că deviza ţintei mele este numai reforma, iar nu stârpirea, căci sunt două sisteme de opoziţie revoluţionară, una prin fapte brutale, adică terorismul, şi alta prin propagandă, ce arată poporului adevărata cale care duce spre progres.

Deci noi reprezentăm călăuza unui popor orb, iar nu su­grumători fanatici. Noi suntem apostolii unei religiuni noi, ce este dreptul omului în lupta pentru existenţă, precum au fost apos­tolii lui Hristos ce dictau lupta pentru conştiinţă.

1 2 3 4 5 6