Silvia îi aruncă o căutătură. O rază palidă a lunii, străbătând prin fereastra caretei, lumină faţa acestui om enigmatic, şi ochii Silviei se întâlniră cu pupilele lui fosforescente.

— O! cine este el? O frică de moarte mă cuprinde, şopti Sil­via ascunzându-şi capul la sânul meu.

— Eu sunt gata la chemare! răspunse o voce ce-mi păru că vine de afară.

Deschisei iarăşi fereastra caretei, şi m-am uitat în spaţiu. Tot aceeaşi pustietate acoperită de omăt, se vede că am trecut pes­te codru şi ne apropiam acuma de un cimitir, ale cărui cruci încărcate de omăt aveau o formă ciudată. Apoi urnele, statuile monumentelor de marmură troienite la temelii reprezentau un haos, ca şi când acele zidiri ar fi fost rostogolite de morţii ieşiţi de sub pietrele sepulcrale. În mijlocul acestui oraş funebru al răposaţilor se distingeau pe întunericul orizont pereţii şi colo­nadele albe ale unei biserici cu a ei cupolă poleită, cu ale ei cruci care se urcau spre cer, şi pe care luceau tremurând palidele raze ale lunii. În acest templu se săvârşea tocmai oficiul de zori de zi, căci vântul aducea prin ondulaţiuni armoniile cântărilor bisericeşti, care cu sunetul unei harfe vibrau în aer prin mijlocul tăcerii de mormânt ce domnea jur-împrejur. Îmi părea că îngerul morţii în cortegiul său format de sufletele răposaţilor, fluturând asupra mormintelor lor, cânta psalmul veşnicei pomeniri. Toate aceste le priveam de sus, le auzeam şi o spaimă panică mă pătrunse până la ciolane. Întorcându-mă, mă uitai la Romfort... O, ce grozavă metamorfoză... dinaintea mea nu mai era acum James Romfort, ci demonul în persoană. Cu ochii lui de foc, în care se exprimau ura şi invidia, cu părul lui pe cap prefăcut în şerpi ce se încolăceau pe umerii săi, cu bafta lui căscată, din care zbucnea o văpaie roşie ca din hornul iadului, el striga cu vocea lui ca trăsnetul de tunet:

— Într-un moment vom ajunge şi atunci sunteţi amândoi ai mei.

Eu am gândit la rugă, voind a mă ocroti cu semnul crucii, dar în zadar, căci nu mi-am putut dezlipi mâna de la trupul Silviei, mâna mea era înţepenită, ca şi când ar fi fost nedemnă să închipuie într-un aşa moment emblema credinţei în lupta ceru­lui cu iadul, ţinând cu acea mână emblema păcatului. Numai înfricoşatul râs de batjocură al demonului răspunse la gândul meu, sunând ca un clopot de alarmă în auzul meu. Răceala mormântului mă cuprinse. Limba mi se încleştă în gură şi abia putui să şoptesc Silviei: „Roagă-te pentru noi“ şi prin ameţeala ce ne-au fost cuprins auzeam numai cuvintele Silviei, ruga către Dumnezeire şi strigătul detunător al demonului ce poruncea: „Luaţi în stânga, căci ne vom lovi, paratonerul crucii ne atrage“.

— Dumnezeule! fie-ţi milă de noi, se ruga Silvia. Iară altă voce puternică, zburând prin aer, striga: „În zadar, Asmodei, îngerul ne ajunge“. Şi în acelaşi moment careta în zborul său de fulger, lovindu-se în crucea înfiptă pe cupola templului, se sfărmă în bucăţi.

Abia avusem timp să strâng în braţele mele pe Silvia, când careta dispăru, şi noi amândoi ne alunecam de-a rostogolul pe luciul cupolei. Din cauza repejunii cu care picam, mi se şterse suflarea, apoi, lovindu-mă cu capul de ornamentul unei coloane, scăpai din braţe pe Silvia, auzii zgomotul de cădere al unui corp cu un vaiet de durere. Atunci cu un răcnet de desperare m-am trezit.

Mă uitai în jur, nimeni nu era în odaie. În cămin focul se stin­se de mult, şi prin geamurile ferestrelor se strecura lumina palidă a zorilor de dimineaţă.

De pe fruntea mea curgeau sudori reci, şi în tot trupul simţeam o slăbiciune nespusă. M-am ridicat din jilţul în care adormisem, când deodată îmi pică de pe genunchi o hârtie. Am ridicat-o şi citii următoarele:

„Prin somnul ipnotismului te-am trimis la nunta Silviei. Nu ştiu cum ai petrecut timpul, dar, întorcându-te la realitate, te sfătuiesc ca, dacă doreşti a trăi, să te porneşti imediat la Ialta. Distracţia şi clima te vor vindeca de pasiunea unui amor care te va aduce fără îndoială la un sinucid, şi poate că de-a doua oară nu te voi întâlni să te pot scăpa. Trenul accelerat pleacă la 9 ore. Călătorie bună.

James Romfort, inginer mecanic“.

La 9 ore dimineaţă precis mă aflam în cupeul vagonului...

Trecură doi ani şi, întorcându-mă de la Nizza, unde petre­cusem tot timpul, am aflat că Silvia, măritându-se, a plecat ime­diat după cununie cu bărbatul ei la America. Iară ce se atinge de Romfort, toate cercetările mele, să aflu domiciliul său, au fost zadarnice. Nimene nu ştia să-mi spuie nimică de dânsul, căci acest om enigmatic s-a făcut nevăzut.

NOTE

Povestirea are două variante ruseşti: prima, cu titlul Ferdinand Pufner, a apărut în culegerea Scene din viaţa de provincie (Sţenî îz provinţialnoi jizni, Odessa, 1857), fiind apoi reeditată în volum la Chișinău în 1890, iar a doua variantă a apărut cu titlul Omul enigmatic. (Din experienţa magnetismului) (Zagadocinâi celovek. Rasskaz. Iz opâta magnetizma. Odessa, 1887). În limba română s-a tipărit iniţial în culegerea Trei suveniri (Cernăuţi, 1890), apoi în Caleidoscop literar (Cernăuţi, 1895), de unde o reproducem în ediţia de faţă.