Dedicat Eminenţei Sale Înalt Preasfinţitului arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei etc. etc., dr. Silvestru Morariu-Andrievici

Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viaţa, pentru că starea normală a omului este indiferentismul...

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau desluşirea deşertăciunilor omeneşti, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orişicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamităţile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă şi stinge naţiuni întregi.

Odată ce omul este molipsit de acest demon al ispitei, el conteneşte de a fi mulţumit cu aceea ce munca sa îi dă. Nu există o chestie mai grandioasă şi mai însemnată de discutat decât chestia luxului; lupta şi contrazicerile ideilor nu s-au sfârşit între filozofii antici precum şi moderni. Unii sunt de opinia că luxul este podoaba naţiunii şi alţii că el este pieirea ei.

Răsfoind paginile istoriei, găsim că unde luxul se măreşte, năravurile se desfrânează şi naţiunea slăbind cade şi se stinge.

La egipteni, la perşi, la greci şi la romani cu a lor mărime adaugă şi luxul care, ajungând la apogeul său, începe cătinel a smulge din naţiuni virtutea şi puterea lor. La început luxul ridi­că naţiunea din slăbiciuni şi întuneric, dându-i energia puterii, statorniciei, bogăţiei în arte, industrii şi comerţ; apoi ajungând la culmea înfloririi începe a se veştezi, a putrezi şi a se dărâma. Aşa e istoria tuturor naţiunilor, aşa se sfârşeşte şi viaţa a tot ce există şi se mişcă în natură.

Este deci luxul favorabil pentru dezvoltarea şi bogăţia unui popor? Răspunsul ar trebui să fie că atunci numai, când luxul este în proporţie cu industria şi productele ce le dă pământul ţării. Luxul ar trebui să aibă numai atâtea obiecte de prisos, câte poate întrebuinţa bogăţia ţării, a poporului în total şi a omului îndeosebi. Trebuie ca îndestularea mulţumirilor trupeşti să co­respundă chipurilor de a le avea; pentru că luxul desfrânat se dărâmă singur de sine, trăgând cu el în desfiinţarea sa pe aceia ce-i poartă cultul fără calcul şi raţiune.

Deci luxul legislativ ar trebui să fie condus ca un element neapărat spre înălţarea civilizaţiei şi dezvoltarea unei naţiuni, însă totdeodată întrebuinţat cu pază ca un product exploziv, supu­nându-l controlului politic-economic.

Dovedit este că luxul mult influenţează asupra creşterii, naşterii şi reînnoirii generaţiunii unei naţiuni.

Nume din bărbaţii înţelepţi actuali ai Franţei şi oratorii ei străluciţi nu a nimerit să arate cu degetul rana cea mai periculoasă a naţiunii lor decât dr. Lerua Bolie. El dovedeşte că naţiunea franceză cătinel se stinge, statistica mortalităţii covârşind cu înfricoşate procente statistica naşterilor; dovedeşte că însoţirile legale mai că contenesc, că femeile poporului, emancipate şi neadăpostite ca soţii, sunt silite să-şi caute ocrotire în serviciul privat şi în ramurile administrative, la birouri poştale, telegrafice, tipografice etc..., unde, găsind hrană modestă, nu gândesc mai departe cu ce-şi vor hrăni progenitura nelegiuită, ştiind că la aşa caz îngrijirea o iau asupra lor ospiciile privilegiate de copii găsiţi. Altă parte a tinerelor fete neculte se dă desfrânării, nefiind capabilă de vreo slujbă sau din lenevire, sau din măgulirea luxului, pe care îl doreşte până la nebunie, fiind gata de a săvârşi orice crimă josnică. Dar în acea ardoare ele cad ca să nu se mai scoale. Procentele acestora covârşesc pe a femeilor productive. Iată dar chestia înmulţirii în privinţa poporului de rând!

Vine treapta înaltă a nobilimii bogate, la care luxul este în îndestulare; acolo scăderea naşterii este foarte mare din cauza neregulată a mâncărilor otrăvitoare, a trufiei, lenevirii şi a moliciunii.

Organismele femeilor se zdruncină în privinţa productivă, adăugând la aceasta viaţa păcătoasă a bărbaţilor molipsiţi şi storşi de toată puterea.

În privinţa fiziologică poligamia nu este atât de productivă ca monogamia, şi francezii mai că covârşesc poligamia privilegiată a Asiei prin poligamia ascunsă în localuri tăinuite până şi în ospiciile privilegiate, în care mulţime de femei în floarea vârstei sunt expuse la mezat, şi de unde până şi Asia prin agenţii săi tainici cumpără marfă omenească de la Odessa, Varşovia, Hamburg şi alte capitale însemnate din Europa civilizată. Europa strălucită, ale cărei raze de lumină străbat întunericul altor părţi ale lumii barbare... Ce contradicţie!...

Deci cu cât luxul se dezveleşte, cu atât lupta pentru existenţă devine mai penibilă, pământul fiind peste măsură frământat, stors şi sec.

Disperaţii cu puţin cuget şi puţină răbdare, în suferinţele neajunsurilor zilnice, se dedau crimei, mereu se înmulţesc adunându-se în societăţi, ridicând steagul roş al libertăţii, cerând cu topuzul comunismul şi egalitatea nu a frăţiei, ci a avuţiei, adică muncitorul să-şi împărţească agoniseala cu parazitul derbedeu, şi aşa ei ajung mai departe până la lupta între fraţi, până la revoluţiuni cu râuri de sânge frăţesc, unde părinţi la baricade ucid pe copii şi copiii pe părinţi; pentru că omul, măcar că trece prin toate fazele filozofiei, rămâne la fond tot om, adică animal ce poartă în sufletul său de la zidirea lumii şi a mamiferelor instinctul de lăcomie şi răpire, instinctul egoismului spre îndestularea individuală. Ivindu-se odată ideea îmbunătăţirii stării gloatelor în chipul arătat, se ivesc şi fruntaşi ce duc acele gloate oarbe la cataclisme politice. Aşa fenomene se săvârşesc şi în alte animale pe pământ, până şi insectele sunt supuse mişcărilor politice, de pildă furnicile şi altele...

Dar să ne întoarcem iarăşi la chestia luxului veacurilor tre­cute, făcând comparaţie cu veacul nostru.

Filozoful englez David Hume zice că „epoca dezvoltării luxului este epoca cea mai fericită din viaţa unui popor“. Socot însă că el greşeşte, căci, dacă ideea lui este nimerită, apoi vasăzică noi trăim în cea mai nefericită epocă, fiindcă la sfârşitul veacu­lui nostru din zi în zi se adaugă scăderea în întrebuinţarea obiectelor de lux. Până şi orientul, ce se adâncise în plăcerile strălucirii şi ale risipei, astăzi se îndestulează cu modestia şi simplitatea atât în viaţa casnică cât şi în solemnităţile publice. Economistul politic Duser observă că un popor ce ajunge la culmea dezvoltării civilizaţiei dă preferinţă îndemânărilor vieţii, schimbând eleganţa şi strălucirea obiectelor de mare preţ cu falsificarea şi imitarea în mii de invenţii, la care fabricile lucrează zi şi noapte articole ieftine, uşoare de purtat şi îndemânatice, aşa că luxul vechilor naţiuni în comparaţie cu al nostru ni se pare o poveste sau un vis nebunatic al cronicarilor, dar răsfoind scrierile lor venim la concluzia, fără îndoială adevărată, că luxul romanilor întrecea pe al tuturor naţiunilor antice.

Luxul potentaţilor romani molipsea pe toţi aceia ce-i înconjurau, pătrunzând nu numai în obiceiurile naţiunii, ci până şi în armii în care soldaţii purtau cu sine saltele şi perine de puf. Ro­manii, cucerind jumătate de lume, întunecară cu luxul lor orientul, adunând în capitală bogăţiile Asiei Mici, Arabiei, Mediei, şi tot ce produceau acele ţări se înghiţea şi se mistuia în bâlciul colosal al Romei, ce era în acel timp centrul Universului plin de covoarele Babilonului, fimiamurile şi mirodeniile Arabiei, aurul, sticla, vasele şi pietrele scumpe, mărgeanul, mărgăritarul şi sideful Indiei. Toate acele comori nepreţuite erau adunate în pala­turile bogaţilor cetăţeni romani. În timpul împărăţiei lui Octavian August, damele romane ieşeau la plimbare împodobite cu juvaieruri de opt milioane franci, şi toaletele lor nu pot să fie puse în rândul modestelor toalete ale damelor noastre. Dar se găsiră bărbaţi înţelepţi, care luptau în contra risipei femeilor, editând legea lui Apius confirmată de senat, cu care se oprea fiecărei ro­mane să poarte juvaieruri mai mult decât jumătate unţă de aur, şi li se da voie a se plimba prin capitală numai în depărtare de un kilometru. Se înţelege că damele Romei alcătuiră un complot misterios spre a răsturna un aşa regulament barbar după opinia lor, şi în ziua hotărâtă această armie de femei, înarmată ca în tot timpul cu tăiuşul frumuseţii şi al ademenirii năvăli pe forum şi pe străzile ce duc la Capitoliu, oprind în cale pe toţi senatorii ce mergeau acolo ca deputaţi şi cerând numaidecât să li se întoarcă libertatea de a-şi face cheful în toată voia. Deci părinţii patriei, luând în privire revolta generală a mamelor patriei, găsiră de cuviinţă să le intre în voie, neascultând de Caton care fulgera cu cuvântul de pe tribună. Vocea oratorului amuţi, fulgerele se stinseră şi sexul frumos ieşi biruitor, editând singur regulamente cu care nu numai se desfăcu de epitropia bărbaţilor, ci avu şi dreptul de a-şi alege jurist avocat, numit procurator, se înţelege luat din corporaţia celor mai eleganţi şi mai frumoşi tineri numiţi de Seneca Formosus. Acel tânăr era sfetnicul, oracolul şi nu o dată amantul clientei sale.

Afară de aceea fiecare damă de modă poseda un sclav, de care nime nu îndrăznea a se atinge fără voia stăpânei sale. El era de o putere herculeană şi slujea ca un fel de gardă personală a stăpânei sale; şi dacă între soţi izbucnea vreo discordie, bărbatul avea a face nu o dată cu sclavul fioros.

Toaletele şi băile damelor aristocrate se săvârşeau cu o pompă şi paradă grandioasă în mijlocul a sute de roabe, aduse din Asia, Africa şi Grecia, cu pieliţa trupului de diferite culori, începând de la negrul tăciunelui până la albeaţa marmurii. Dar lucru mai ciudat era că fiecare damă ţinea în casa sa un filozof şi o maimuţă, pe care îi lua la plimbările sale de gală.

Ce ironie! Ce sarcasm în contra raţiunii! Umbra acelor nebu­nii şi astăzi încă se reflectă în năravurile noastre, precum, de pildă, în reprezentaţiile teatrale.

La romani, după cum spune Ovidiu, se juca piesa intitulată Elena şi Paris cu toate pantomimele, mimica şi gesturile cele mai scârboase şi aşa fără ruşine, că la urmă, fiind perechea celor doi actori bărbatul şi soţia, piesa se sfârşea cu cucerirea completă a Elenei în natură.

Baleturile noastre de astăzi închipuiesc o mică amintire a reprezentaţiilor romanilor.

Aşa şi gastronomia modernă se poate numi numai o umbră a gastronomiei timpului lui Viteliu, Lucul şi Trimalchiu. Aceşti trei mâncăi aduseră consumaţia gurii până la cultul adoraţiunii. Ei se uneau cu alţi discipoli în comitete gastronomice, în care se tratau invenţiile culinare, silindu-se a înnoi gustul limbii tâmpit de întrebuinţarea neregulată a mâncărilor, introducând în bucate asafetida puturoasă, vânaturi putrede, brânzeturi de miros grozav şi alte producte de gust nesuferit şi nepriincios pentru pălătuşul gurii noastre. Gastronomul Apiciu, socotindu-şi capitalul şi văzând că i-au rămas numai trei milioane, s-a otrăvit de ciudă că nu-i vor ajunge bani pentru banchete ce el voia să deie cama­razilor săi. Saloanele de banchete se numeau triclinium, sau sală cu trei loji, în care ei şedeau în una la dejun, în alta la prânz, în a treia la cină. Acele loji aveau paturi acoperite cu prostiri aduse de la Babilon, costând câte 200.000 de franci bucata, afară de perinele care erau umplute cu puf de lebădă şi cusute cu măr­găritare ce costau îndoit. Uşile se deschideau spre portici cu coloane de porfir, cu havuzuri ce aruncau apele în rezervoare de marmură albă, vânătă şi roşie, apoi apele trecând prin canaluri se scurgeau în gropi adânci pardosite, în care erau puşi la îngrăşat ţipari şi alţi peşti carnivori ce-i hrăneau nu o dată cu carnea condamnaţilor robi şi mucenici creştini, pe care îi aruncau de vii în acele cisterne.

De atâta turbare a luxului erau predomniţi romanii pe timpul republicii şi monarhiei, că cugetătorul ameţeşte răsfoind arhivele vechi, şi vrând-nevrând îşi pune întrebarea, la ce ar mai fi ajuns fantezia luxului, dacă nu ar fi fost subit desfiinţată de hoardele sălbatice ale barbarilor, ce ca un vifor se izbiră în mijlocul trântorilor romani, care se tologeau pe covoare de Persia în hla­mide de mătase şi catifea, înconjuraţi de legioane de femei fru­moase cu spetele şi sânurile goale. Iată dar o mică schiţă a luxului senzualistic, de care se simţeau romanii crezători în doctrina „că din simţirile îndestulate ale poftelor trupeşti se nasc toate ideile în om“ — tocmai opoziţiunea idealismului.

La greci însă luxul era cu totul altfel.

Ei nu-l întrebuinţau în îndestulările poftelor trupeşti, ci imaginaţia lor înfocată se adăpa cu idealismul, se cufunda în filo­zofii, zămislind necontenit idei strălucite, din care la fine se alcătui mitologia, adică omenirea idealizată în Dumnezeire, vir­tutea şi viciul, frumuseţea şi urâtul, fapta bună şi crima, raiul şi iadul, elementele şi puterile, munca şi lenevirea. Tot ce simte şi se mişcă era însufleţit de puterea imaginaţiei poetice, astfel se ivi idealismul. La urmă ideile primiră trup în marmură, închipuind idoli adoraţi cu lux pompos, statui, capişti, templuri şi alte zidiri în formele cele mai grandioase şi cu împodobirile cele mai di­bace în arta sculpturii şi arhitecturii.

Pe timpul lui Pericle toate veniturile ţării se cheltuiau pe zidi­rile acele, pentru că grecii, primind civilizaţia de la egipteni, au primit împreună şi luxul care se naşte din civilizaţie.

Luxul egiptenilor consta din idealismul religios, în care rolul de căpetenie aparţinea sacrificatorilor, proiectatorii şi iniţiatorii colosalelor zidiri ale piramidelor, sfincşilor, obeliscurilor şi ale altor urme nepieritoare ale mărimii naţiunii stinse de veacuri. Căci casta sacrificatorilor egipteni poseda singură numai cultul civili­zaţiei, studiind conştiinţele şi sorbind din ele esenţa idealismu­lui religios, precum metapsihoza, metafizica şi chimia, din care ştiinţe ei iscodeau lucrări înşelătoare în cele mai misterioase invenţii ca prestigitatori, proroci şi alte amăgiri, prin care ei do­minau nu numai poporul ignorant, ci şi toată voinţa dinastiilor cârmuitoare ale acelui popor. Urmele ştiinţelor oculte şi miste­rioase ale timpului de atunci le vedem încă şi astăzi între fachirii şi brahmanii indieni.

Dar pe cât la egipteni se adora posomorâtul cult al morţii, pe atâta la greci se adora cultul vieţii închipuit în petrecerile Olim­pului, unde cerul cu pământul serba veşnica mişcare a vieţii cu fabulele ei glumeţe, însă totodată atât de isteţe, că şi desfrânarea urâcioasă era idealizată în graţioasa ademenire spre amor şi vo­luptate.

Din acestea se poate face concluzia generală că luxul s-a ivit în omenire în trei faze: la egipteni — luxul religios; la greci — luxul de bele-arte şi la romani — luxul individual al îndestulărilor trupeşti.

Veni apoi timpul decadenţei luxului, fiind el de la naştere ros la rădăcină de filozofia morală. Şi iată că din Asia se iviră doi apostoli uriaşi, care răsturnară capiştile cu idolii lor şi înfrânară luxul cu zăbalele modestiei şi ale cumpătării patimilor trupeşti. Acei doi mari reformatori au fost Mahomet şi Christos.

NOTA

Eseul a apărut în Caleidoscop literar, Cernăuţi, 1895, fiind dedicat lui Sil­vestru Morariu-Andrievici (1818-1895), mitropolit al Bucovinei şi al Dal-maţiei, cu care scriitorul se încuscrise, căsătorindu-şi una din fiice cu fiul aces­tuia Vasile. S. Morariu-Andrievici s-a remarcat ca om de înaltă cultură, scri­ind şi editând manuale, cărţi de cult religios, încercându-se şi în beletristică.