Legendă

I

În timpul robiei poporului rusesc* gemeau sub al ei jug apăsător optzeci de milioane de suflete pe un teritoriu întins, începând de la zidurile Chinei până la malurile Nistrului, un teritoriu colosal în mărimea lui. Boierul era servul ţarului, iară poporul de rând sclavul boierului.

Acea epocă plină de desfătare era fericită pentru boierimea nobilă, care se folosea în plin de puterea mai că nemărginită ce o avea peste robii săi... Boierii trăiau în orgii şi în risipă, negân­dind la interesele patriei, chibzuind că, dacă terenul lor este neatârnat şi robii supuşii lor, trebuie să fie ţara în bună orânduială. Iară la caz de război cu turcul păgân, boierimea ducea la căsăpie legioane de robi pentru statul militar, şi cu asta scăpau de datoriile lor în caz de război faţă cu ţara, zicând că sângele nobil trebuie păstrat în ţară ca un product scump, iară nu vărsat în luptă de-a valma cu mojicii, ba încă cu antihrişti şi nebotezaţi**. Astă nedreptate provenea mai mult din cauza că feudalii Rusiei nu aveau asemănare cu vechii feudali războinici ai Germaniei, ci mai lesne se pot compara cu sibariţii romani sau, mai bine zis, cu bonţii capiştii lui Bachus şi Venus, pentru că pe altarul acestor două zeităţi boierimea consuma râuri de băuturi şi multe frumuseţi femeieşti: căci pe timpul acela se preţuia femeia ca un product de consumat în toată prospeţimea precum şi băuturile în toată vechimea lor.

• Vezi: Memoirs dun de mes voyages en Russie1, 1852, de autor.

• • În ideile de atunci oricine nu era de religiunea ortodoxă orientală se considera ca antihrist.

Vinul atrage voluptatea, iară voluptatea este însetată de vin, aşa glăsuia axioma veche, şi în temeiul acestei axiome se săvârşeau cele mai monstruoase bacanalii, cărora urmau cele mai urâcioase cruzimi săvârşite pe seama robilor supuşi, care ca şi gladiatorii romani făceau cu chinurile lor plăcere călăilor privilegiaţi. Deci şi acuma există încă mulţi invalizi ai sibaritismului de atunci, cărora le apar prin vis zilele fericite ale timpului trecut, şi la ale căror vedenii zâmbesc încă cu plăcere. Iară pe bătrânii lor din poporul de rând îi trec fiori reci, când văd prin somn acele timpuri cu spectrul robiei, întinzând spre ei cu o gheară obezile, cu alta arătându-le biciul călăului, şi ca foşti robi răcnind cu disperare se trezesc, rotind în jur o căutătură sălbatică, nevenindu-le a crede încă în realitatea libertăţii.

Subita metamorfoză s-a săvârşit de liberatorul Alexandru II. El cu curajul unui domesticitor, apropiindu-se de colosala coli-vie de fier, în care lâncezeau de veacuri milioane de robi, ţinti cu o rugă ochii săi spre cer şi, cu o mână făcându-şi cruce, cu cealaltă deschise poarta acelei colivii. Milioane de voci ale robilor rugiră de bucurie, năbuşind la ieşire ca un avalanş, ca o mare ieşită, ce spărgându-şi pragurile sprăvale, răstoarnă totul ce-i stă în cale. Aşa şi torentul furios şi orb al poporului liberat zdrobi în repejunea sa impetuoasă însuşi pe domesticitorul său.

Toate aceste acte colosale se săvârşiră cu o aşa spontaneitate, că chiar istoria s-a oprit uimită cu condeiul în mână. Căci nu se împlini nici jumătate de veac, când tot aceeaşi boierime feudală sibarită îşi lepădă anteriele tătăreşti şi, îmbrăcându-se de modă, astăzi încă petrece la benchetele, nu ale strănepoţilor, ci ale drepţilor ei fii întorşi de la Paris, şi se desfată în ale lor domenii nu cu cobzari, ci cu orchestre de modă, cu băuturi, nu de bragă, ci din viile franceze, cu femei, nu roabe, ci femei de modă coborâte din Parnas pe scăriţe de aur şi pietre scumpe... Însă bătrânii de pe timpul robiei privesc la aceste bacanalii rafinate, posomorându-se, negăsind în ele plăcere, căci prin fumul orgiilor actuale le apar pe pereţi cuvintele legii penale, precum le-a văzut Baltazar 2 la al său banchet istoric. Se-nţelege că a trecut timpul robiei, când chiar visul celei mai criminale plăceri se prefăcea în realitate fără control şi fără pedeapsă din partea zeiţei Themis 3.

Aşa, de pildă, trăia atunci în răsfăţare marele boier Andrei Klimenko, proprietar puternic al unui şir de moşii pe malurile Niprului. Avuţia acestui Crezus 4 era de dimensiuni colosale, începând de la a lui corpolenţă până la cea mai neînsemnată proprietate. Pe el îl numiră corifeul boierimii din Ucraina. Reşedinţa sa era o casă sau, mai bine zis, o mulţime de odăi lipite una de alta, alcătuind un ciudat labirint de vreo sută de des-părţituri înşirate fără simetrie sau vreo idee arhitectonică. Cu toate aceste, erau curat ţinute de o droaie de slujitori aleşi din miile de robi.

Boierul Klimenko petrecu o viaţă de îmbuibare, şi casa lui era un fel de birt pentru toţi migieşii, ce doreau să mănânce şi să beie bine. Pivniţele lui, de dimensiunile catacombelor din Roma, conţineau în sine toate darurile lui Bachus. Iară ce se atârnă de accesoriile de vânat, apoi ele se alcătuiau dintr-o turmă de câini de felurite soiuri, începând de la colosalii zăvozi până la cei mai mici mopşi şi cotei. Boierul Klimenko era om galantom pentru robii săi, dar asemenea şi un călău avan pentru cea mai mică greşeală.

Toamna după seceriş se deschidea pe moşiile lui vânătoarea, şi atunci reşedinţa boierului Klimenko reprezenta un for colosal, unde se aduna boierimea din toate olaturile, aducând slujitori, vânători, vizitii, lachei şi câineri cu câini de vânat.

Răcnetele, ţipetele şi chiotele lor, întorlocându-se cu urletele câinilor, nechezul cailor şi sunetul trâmbiţelor de vânat, alcătuiau un zgomot asurzitor, din care se deosebeau sudalmele îmbă­taţilor ce ieşeau din pivniţele deschise la toţi; şi cu cât era mai sălbatică dezarmonia, cu atât găsea boierimea mai multă plăcere. Aşa şi şefii popoarelor sălbatice asistau cu extaz la dansurile re­ligioase, ce se săvârşeau cu acelaşi zgomot în prezenţa lor. Se vede dar, că şi auzul are cultul său, precum şi creierii, căci ceea ce pare ciudat şi sălbatic omului civilizat, pare armonios şi ales omului primitiv.

În cele mai mari odăi ale proprietarului Klimenko erau înşirate mese cu bucatele cele mai gustoase şi cu băuturile cele mai alese, iară benchetul şi beţia contenea de abia spre zori de zi când toţi consumatorii ca după un război şedeau trântiţi morţi beţi pe sub mese, prin jilţuri şi în toate ungherele casei, unde pe care îl răsturna desăvârşit ameţeala.

La 1 septembrie boierul Andrei Klimenko serba ziua naşterii sale. La această serbare erau trimise sute de invitări tuturor vecinilor, la prieteni şi cunoscuţi. O mulţime de butoaie cu păcură erau înşirate pe la răspântiile drumurilor spre a ilumina calea. Doi urşi aduşi de la Perma erau sloboziţi în codri, unde se aflau şi o mulţime de vieri şi căpriori. O ceată de vânători se îndelet­nicea cu întinderea reţelelor pe marginile codrului pentru hânţuiala vânatului.

Şeful vânătorilor era un om tânăr de vreo 25 de ani, nalt de stat, cu tipul frumos, cu plete negre, cu ochii asemene negri şi mari, împodobiţi cu sprâncene încordate; iară musteaţa lui, răsucită deasupra unei guri mititele, îi da o expresiune de voinicie şi curaj. Stăpânul lui îl numea Hriţko, iară slujitorii curţii îl porecleau baistruc, necunoscându-l de copil legiuit, căci el a fost lepădat de prunc mic şi găsit în ieslele grajdului boierului Klimenko.

De copil mic Hriţko se făcu jucăria şi distracţia slujitorilor curţii, iară la urmă, când copilul ajunse în vârstă de 10 ani, îl luă Klimenko în reşedinţa sa în funcţiunea de paj. Trecură ani şi Hriţko din băietan se alese un flăcăuandru isteţ şi dibaci la vânători aşa, că ajunse la demnitatea a fi favoritul boierului Klimenko. Şi mai ales şi-a câştigat bunăvoinţa la un vânat, când stăpânul său, fiind cam ceacâr, împuşcă de aproape într-un vier sălbatic, dară, nenimerindu-l, fiara furioasă l-a fost răsturnat jos voind să-l spintece, când deodată Hriţko, cu repejunea unui fulger sărind călare pe fiară, i-a înfipt în inimă pumnalul său de vânat, şi cu astă bravură scăpă pe stăpânul său de moarte. Din acea zi memorabilă Hriţko se făcu desăvârşit favoritul curţii, primind peşcheş un strai cu prozomente poleite şi denumirea de şef al vânătorilor. Astă înaintare produse invidia tuturor vânătorilor care nu-l cruţau cu cele mai veninoase luări în râs, atingându-se, dar cu pază, şi de reputaţia boierului Klimenko, care drept zicând nu era fără pată, cu toate că trecuse vârtsa de 50 de ani.

Boierul Klimenko era unicul succesor la o avere colosală şi nu se ştie pentru ce el a preferat cultul lui Bachus lanţurilor Hymeneii; se vede însă că era de opinia că cultul unuia nu se potrivea cu adoraţia altuia şi astă idee l-a silit să rămâie holtei bătrân. Pe de altă parte era el om de natură rece, şi săgeţile de foc ale amorului se stingeau lovind în grăsimea corpolentului sibarit. Ca să inspire el vreo pasiune unei femei era cu neputinţă, fiindcă de tânăr Klimenko era foarte urâcios. De stat mic, dar spătos, de o obezitate cumplită, cu ochii mititei, cu pupilele gal-bene ca de motan, cu pleoapele umflate de grăsime, cu nasul gros şi turtit, iară nările lui ca două trâmbiţe întorlocate; toate aceste cusururi crescură încă la bătrâneţe aşa, că acest Crezus era atât de urâcios, încât inspira repulsiunea cea mai completă.

Codrii cei mai însemnaţi ai Ucrainei se numeau Volodar şi aparţineau de-a lungul şi de-a curmezişul boierului Klimenko. Ei se înşirau pe tot orizontul într-o dungă verde şi conţineau în sine locuri de aspecte încântătoare, precum asemene şi desimi atât de fioroase şi întunecoase, încât razele soarelui nu mai străbăteau în ele. Acolo era culcuşul şi vizuniile fiarelor, de care nici vânătorii nu se bizuiau a se apropia fără arme bune.

În zilele senine şi fără vântoase se zărea cum se urcau din acel spaţiu de verdeaţă spre albastrul cerului stâlpi de fum alb ce ieşeau din bojdeucile pădurarilor aleşi din robii boiereşti. Apele tulburi ale râului Ross curgeau la marginile acestor codri, iară la o cotitură a râului lângă o stâncă albă pe o poieniţă sta o bojdeucă afumată şi neagră a unui pădurar. Soarele era la apus şi amurgul serii cătinel acoperea în umbră bojdeuca săracului. Liniştea în alături era întreruptă numai de zbieratul a două oiţe ce păşteau în poieniţă. Pe pragul bojdeucei şedea un bătrân în cămaşă rufoasă, încins cu un curmei. Bătrânul avea ca la 70 de ani, însă era încă musculos şi ţanţoş. El stătea pe gânduri ţintind o căutătură în cursul râului, cu o mână ţinea pe genunchii săi o cobză ale cărei strune le atingea cătinel cu degetele zbârcite şi negre, şi mormăia cu o voce înăduşită un fel de cântec, cum se vede, inspirat de gândurile unui trist suvenir, căci ofta din adâncul pieptului, apoi intonând pe instrumentul său un acord cu o voce puternică de bariton cânta:

Ţară, ţară blestemată, Tu picat-ai în robii Şi de hatmani lepădată Eşti cuprinsă de urgii.

Cântând se opri deodată şi trase cu urechea la zgomotul tropotului unui cal, ce străbătea cu repejune codrul spre bojdeucă, şi se arătă mai târziu pe potica şuvuietă un călăreţ ţinând cu o mână frâul calului, iară cu cealaltă apărându-şi faţa de crengile copacilor din calea sa. Călăreţul era Hriţko; el sosind dinaintea bojdeucii sări din şa şi, apropiindu-se de bătrân, cu respect îi sărută mâna.

— Bine te-am găsit, moşule Nikita, zise oaspele punându-se pe prispă.

— Bine ai venit, fătul meu, îi răspunse bătrânul; ce întâmplare te aduce la mine, căci nu te aşteptam astăzi?

— Stăpânul nostru pregăteşte pe mâine o vânătoare mare şi eu, trecând nu departe de aici, m-am abătut la d-ta, răspunse Hriţko oftând cu tristeţe şi uitându-se în jur. Dar unde eşti, Catrinuţă? adoase el cu îngrijire.

— S-a dus la cules hribi, dar n-a zăbovi mult, îi răspunse bătrânul uitându-se cam pe furiş la el.

— O, de-ar veni mai curând, căci tare n-am vreme şi aş dori să-i vorbesc ceva în grabă.

— Ce grabă mare ai? îl întrerupse Nikita, au doară s-a în­tâmplat ceva la curte? căci nu degeaba îi calul scăldat în spume, ridică-i măcar şaua şi lasă-l să pască niţel.

Hriţko luă tarniţa de pe cal şi-i dădu drumul pe poieniţă. Apoi întorcându-se spre moşul Nikita se puse lângă el. — Şi ce se mai aude pe la voi? întrebă bătrânul.

— Ca totdeauna nimică bun, răspunse Hriţko, a cărui faţă se posomorî. Nikita căută cu îngrijire la el, apoi punând cobza la o parte îi zise cu tristeţe:

— Şi ce-i de mirat dacă nu poţi aştepta vreun bine? Dezmierdările boierilor, cu care ne fericesc ei câteodată din urât, toate se sfârşesc cu vergi şi bice, îmi e deci lucru de mirare că până acuma încă nu ţi s-au numărat şi ţie vreo câteva sute!

— Ş-apoi de ce să fiu bătut, când eu îmi împlinesc cu toată sârguinţa datoriile serviciului?

— Ia aşa din haz... adică să arate la ceilalţi că şi spetele favoritului nu sunt scutite de lovituri. Aşa, dragul meu, boierilor le vin câteodată toane ciudate. Am păţit-o nu o dată în tinereţe când eram cobzar la curte. Şi de aceea cum te-am văzut te-am cunoscut pe faţă că ai păţit ceva sau ai s-o păţeşti.

— Ai dreptate, moşule Nikita, îi răspunse Hriţko cu un oftat. O presimţire îmi şopteşte de ceva rău cu începutul banchetelor la curte.

— Şi pentru ce gândeşti aşa?

— Pentru că toată tinerimea de boieri, trecând la vânat prin codrii aceştia, pot să deie de urmele unui vânat ce nu am de gând să-l las în mâinile lor. Iată asta mă îngrijeşte.

— Greşeşti, dragul meu, întrerupse Nikita, înţeleg de cine vorbeşti, dar geaba-ţi baţi capul, căci sunt în codrii noştri locuri atât de nepătrunse, încât ne este foarte uşor a ascunde urmele odorului tău: şi de la tine asemenea atârnă să nu-i prea apropii de bojdeuca mea. Iară în urmă, fătul meu, noi trebuie să facem capăt vorbei cu căsătoria ta, căci mai curând sau mai târziu se poate întâmpla aceea de care te temi aşa de mult.

— O, Doamne! când mă gândesc la aceasta, chiar îmi vine ameţeală. De ce n-aş putea, căsătorit cu Catrinuţa, să trăiesc într-o ţară unde nimeni n-ar îndrăzni să mi-o răpească. Iară dacă mi-aş duce femeia la curte, mi-ar lua-o negreşit, despărţindu-mă de ea. E destul să placă numai unuia din boieri, care îndată ar şi cumpăra-o cu bani sau în schimb de la stăpânul nostru. O! blestemat fie ceasul în care m-am născut şi cei ce m-au lepădat în ieslele grajdului boieresc, adaose Hriţko cu disperare.

— Totuşi nu te poţi plânge de soarta ta, căci trăieşti în bine, deosebindu-te de alţi robi ce pătimesc schingiuiri şi foame.

— Şi ce-mi pasă de binele trupesc, dacă inima mea e schingiuită, şi lacrimi năbuşiră din ochii lui. Dar deodată tresări şi trase cu urechea, căci nu în mare depărtare se auzi un glas melodios, vocea Catrinuţei, care cobora potica codrului cântând. Iar ecoul codrului îi răspundea şi totul semăna sunetului limpede al unui clopoţel. Cântecul deveni din ce în ce mai lămurit, putându-se distinge următoarele cuvinte:

Floricica codrului, Ce creşti singurică Sub razele soarelui Pe-a codrului potică, Tristă-ţi va fi soarta Dacă-ai fi menită Vândută ca marfă Să fii osândită*.

Ea cânta cu pasiune păşind pe gânduri spre casa părintească.