I

Dona Burakova

Ştiut este că oamenii bătrâni, osteniţi de o viaţă îndelungată şi dormitând pe ruinele trecutei lor activităţi, necontenit se plâng de starea prezentă şi laudă ceea ce a fost. Ei cu oareşicare deo­sebită stimă îşi aduc aminte de acel timp, şi epilogul convorbirii lor se sfârşeşte mai totdeauna cu o tristă oftare adresată suvenirelor anilor trecuţi. Tânăra generaţie, din respect către părul cărunt, nu contrazice, ci cu ironie zâmbeşte pe furiş, ascultă flecăria şi gândeşte... oare ce gândeşte?

D-ta, cititorule, dacă eşti tânăr, ştii ce gândeşte. Ştii bine că toţi moşnegii sunt guralivi, ştii că ei măcar prin aduceri aminte îşi mai mişcă simţirile paralizate de greutatea anilor şi a neputinţei, punctul de unde nu-i departe ultima staţiune a omului bătrân, mormântul ce se află într-un pustiu imens fără verdeaţă, la care ajunge trecând peste colina de flori a tinereţii. Deci povestirea întâmplărilor din tinereţile trecute nu o dată este interesantă, şi junimea o ascultă cu plăcere.

Vă ofer, aşa dară, şi eu un episod din întâmplările mele, pe când cu drept de intrare frecventam culisele teatrului, cu timidi­tate făcând curte frumuşelei primadone Dunea Burakova, ce figura într-o trupă de actori lirico-dramatici veniţi ca oaspeţi în oraşul provincial O*** sub direcţia unui actor bătrân din capitală, care se numea Burakov — tatăl primadonei Dunea.

În timpul acela edificiul teatrului orăşenesc arse şi reprezentaţiile se dădeau într-o casă privată, din care cauză trupa de opere italiene plecase din oraş, şi teatrul era ocupat în intervale de actori ambulanţi de operete, drame şi vodeviluri. Ruşii sunt pasionaţi pentru teatru, şi măcar că trupa se alcătuia din artişti nedemni ce jucau fără diferenţă tot felul de roluri dramatice şi lirice, totuşi teatrul era totdeauna bucşit de public, adunându-se numai pentru a privi jocul Dunei Burakova, al cărei talent mai înainte strălucea pe scena teatrului din Petersburg. Nu se ştie însă din ce cauză ea fu izgonită din capitală, şi acuma, vrând-nevrând, era silită să joace în provincie cu toţi golanii angajaţi de tatăl ei, care nu-şi putea lua artişti mai buni, fiindcă finanţele îi erau slabe.

Eu mi-am adus aminte de dona Burakova prin întâmplare. Căci scotocind într-o ladă uitată hârţoagele mele scrise cu 40 de ani înapoi, am dat peste un afiş teatral îngălbenit de timp şi mu­cegăit, ce anunţa reprezentaţia următoare:

Sala teatrului orăşenesc din O***

Societatea artiştilor de drame şi operete

Marţi în 6 decembrie 1853 În beneficiul D o a m n e i B u r a k o v a Se va juca piesa renumitului Schakespeare

H A M L E T

Dramă în 5 acte cu decoraţiuni grandioase, costume bogate şi luminaţiune strălucită în sală

Persoanele:

Claudius, regele Danemarcii.............................. dl Burakov Hamlet, fiul regelui răposat...............................dl Kulakov Polonius........................................................dl Merzliakov Horatius...........................................................dl Hudiakov Laertius.......................................................... dl Kosleakov Ofelia ........................................................... dna Burakova. Bernardo Francisco etc...

Tocmai în acea seară, după sfârşitul dramei, avea să se joace unul din vodevilurile mele. Deci în ziua aceea la repetiţia generală a lui Hamlet, în interesul meu am intrat în dosul culisei, şi ceea ce văzui şi auzii la acea repetiţie îmi produse o aşa plăcere, cum nu am avut nici la o reprezentaţie bufă a teatrului din Paris. Căci mersul piesei era întrerupt în pasajele cele mai patetice de interesele pecuniare ale artiştilor, şi sublimul dramatic se lovea cu realismul cel mai umoristic din viaţa artiştilor ruseşti. Pe lângă asta, ciudat era şi decorul scenei. Nimic nu era pus în rânduială, ci toate obiectele zăceau aruncate în toate părţile şi încă unul peste altul. În fundul scenei se vedea o bucată de pânză mânjită cu vopsea albastră închipuind marea cu valurile, alăturea era o treanţă ce închipuia o parte dintr-un castel, mai departe un codru, o cascadă şi o peşteră, toate bucşite una peste alta, un adevărat haos pierdut în întunecime.

La dreapta atârna un nor dintr-un copac rezemat de coloana unei zidiri, iar la stânga luna, făcută din o hârtie unsă cu seu şi întinsă pe un cerc, zăcea aruncată pe un poloboc, de după care se ivea soarele tot din hârtie transparentă mânjită cu roşu. Pe vârful unui munte se afla o pereche de pantaloni şi o căciulă flocoasă cerchezească. Pretutindeni prin unghere se vedeau aruncate oale cu boieli, scaune stricate şi prăvălite, butelii — se înţelege, deşerte — frânghii, scripeţi, scări etc... şi pe scenă era frig ca afară. În mijlocul scenei, la o măsuţă de lemn, şedea suflerul îmbrăcat într-un cojoc: el citea rolurile din un caiet înaintea unei lumânări de seu înfiptă în gâtul unei butelii. Actorii, ce reprezentau persoanele piesei, puţin ce-l ascultau. Ei în momentul de interval vorbeau şi tractau de interesele lor mutuale.

Bernardo (după sufler). Cine vine?

(De după culise iute intră pe scenă femeia lui Bernardo, în mână cu un coş, în care sunt căpăţâni de curechi.) Eu, Pavluşa, zice ea lui Bernardo, am venit să-mi mai dai vreo câteva ruble să cumpăr căpăţâni de curechi, nu-mi ajunge să umplu putina de murat... şi...

Bernardo (împingând-o de spate afară). Ieşi de aici, toanto, că te va vedea directorul, du-te acasă, eu acuşi voi veni... (Femeia iese, el după sufler): Cine vine?

Francisco. Stai şi răspunde, cine eşti!

Bernardo. Să trăiască regele!

Văzut-ai, blestematul nu vrea să-mi deie rachiu pe datorie! întrerupe pe Bernardo o voce amorţită de după culisă.

Francisco. Bernardo!

Vocea amorţită. Ba nu. Mortcu, crâşmarul din colţ.

Bernardo (după sufler). El însuşi...

(Pe scenă intră cam ceacâr un mustăcios cu voce amorţită.) El însuşi, puchiosul de perciunat, mă încredinţează că căciula lui Vaniuşka nu face un sângeap de rachiu...

Vaniuşka (ce şedea pe o laiţă, sare de pe loc şi se apropie de mustăciosul strigând). Cum? Nu demult mi-ai băut cizmele, beţivule, şi acum mi-ai dus la birt căciula?

Mustăcoisul. Ei, ei... ce pagubă! Dar eu nu-ţi zic nimic că­mi porţi de câteva zile paltonul cel nou. Na-ţi dar căciula, zgârcitule!

El o aruncă şi, Vaniuşka neputând-o prinde, căciula pică într-o oală cu boieli.

Vaniuşka furios trage o palmă mustăciosului, şi între amândoi se începe luptă şi sudalme.

Suflerul, deprins cu aşa scene, îşi reazemă capul de mână şi cu indiferenţă aşteaptă sfârşitul luptei. Păruiala devenea tot mai serioasă. Mustăciosul cu violenţă da brânci lui Vaniuşka, care căzu lovindu-se în masa suflerului. Măsuţa se răstoarnă, lumânarea de pe ea se stinge şi toţi rămân în întuneric. Dar subit scena se luminează cu un chibrit aprins de directorul, şi toţi artiştii fug prin culisă.

Directorul (plesnind din palme). Osândească-vă Dumnezeu, blestemaţilor, aşa învăţaţi voi rolurile! Unde-i Hamlet? Hei, tu! unde dracu te ascunzi?

Hamlet. Iată-mă, dle director! (Iese din culisă.)

Directorul. Unde umbli, rufosule, mai bine te-ai face sacagiu decât actor pe scenă! De ce nu înveţi rolul?

Hamlet. Am aşteptat intrarea!

Directorul. Zi mai bine intrarea în birt. Dar ascultaţi ce vă spun: dacă îl văd încă pe unul din voi la repetiţii ceacâr, să ştiţi că vă tai la toţi leafa pe o lună. (Către sufler). Citeşte rolul lui Hamlet şi Ofelia. Hei, Duneo, unde eşti!

— Eu sunt aici! răspunde vocea armonioasă a Dunei, iată-mă că vin! (Directorul se depărtează.)

Actul III Scena I

Hamlet (după sufler). A fi ori a nu fi, de asta e vorba; ce poate să fie pentru un suflet mai sublim decât să sufere neînduratele lovituri ale soartei...

În momentul acelui monolog pe scenă vine un tânăr elegant, pe care Burakova văzându-l aleargă la el şi îi scotoceşte buzunarele cerându-i cofeturi. Hamlet asemene cu un gest tragic îi cere o ţigaretă. Elegantul scoate din buzunar o bombonieră şi dă actorilor câte o bomboană, iar suflerul, fiind trecut cu vederea, mânios bate în masă cu caietul strigând: Domnilor, ţineţi-vă de roluri... nici unul nu ştiţi rolurile... aveţi să mâncaţi papara de la dl director. Doamna Burakova, ţi-a venit rândul...