În ţinuturile acestea primitive şi sălbatice şi omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire, glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidovului toată munca şi mai mult chiar decât poate munci. De-o energie grozavă, totuşi uşor îl înmlădiezi când ştii să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns mai de aproape, şi tot sunt încă departe de liniştea locuitorilor de la şes. Vecinătatea graniţei le-a uşurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopţii, mânându-şi de dinapoi vitele, trece dincolo! Aşa încât ei se poartă ca de la egal la egal cu subprefectoraşii de plasă. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie şi galoane roşii le au în mai mare cinste. Afară de proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni între ei, fără deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcaţi cu vechile straie moldoveneşti care au multă trecere nu numai pe lângă munteni, dar şi pe lângă ceilalţi locuitori ai ţării. Hainele acestea le privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, şi afară de asta au şi-o prejudecată care leagă hainele acestea de adevărata boierie.

Îndeobşte munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarilor. Pe lângă aceasta e şi mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, fiecare sat îşi are cârmuirea lui. Cu toate că sunt destul de filozofi în ceea ce priveşte preoţii, totuşi aceştia au cea mai mare înrâurire în afacerile satelor. Sălbatici, ca şi băştinaşii Americii, mulţimea muntenilor acestora niciodată n-au pierdut din vedere codrii lor şi piscurile nouroase, şi în limba lor simplă zic capitalei noastre Satul lui vodă. Spunea un bătrân cu barbă lungă unui târgoveţ cu pantaloni şi redingotă: "Voi, ciocoii, veniţi în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne furaţi, după aceea vă duceţi în Satul lui Vodă şi vă faceţi case aşa de mari, încât de pe ele poţi ajunge cu mâna la cer".

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părţi tutun şi una piper, trei zile umblă din mână în mână într-o grămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefurilor acestora să cercetezi firea munteanului. După ce tinerii s-au săturat de jucat mândrele danţuri naţionale, împresură cu toţii pe cimpoiaş ori pe bardul muntean cu scripca ştirbă şi cu arcuşul de el alcătuit - lăutarul care, ca şi trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâşmă în crâşmă, din petrecere în petrecere, şi pentru un adăpost, un pahar de rachiu şi puţintică plată, zice cântecele bătrâneşti ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi, şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cântecele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă a ţării, o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găseşti obiceiurile bătrâneşti şi simţeşti farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare şi de naivă, unde un drumeţ întreabă:

Cine trece-n lunca mare

Cu trei rânduri de pistoale

Care strălucesc la soare?

Ion Chetraru călare,

Din ţinutul Neamţului ş.a.

Ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărăşesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate. Iar alăuta sună mai duios, cântăreţul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi şi întovărăşeşte în tact, ca într-un suspin dureros, cântarea monotonă.

Printre toţi ţăranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogăţia, cinstea şi liniştea lor. Satele cele multe aşezate pe amândouă malurile Bistriţei, întinderea, numărul oamenilor au făcut nume mare acestui ţinut şi numele de hangan e un nume obştesc pe care-l poartă toţi muntenii şi chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze cu turmele la şesuri.

Hanganul, cu deosebire de ceilalţi fraţi ai lui, e liniştit, cumpănit, domol la vorbă şi cu temei în ce spune. Aceasta se datoreşte oblăduirii cuminţi a prinţului Cantacuzino. Afară de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cât ştiu, pe care vornicia satului îi orânduieşte după starea fiecăruia, şi afară de câteva clăci fără însemnătate, ţăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilul prinţului să aibă la cunoştinţă toate învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Astfel prinţul e în acelaşi timp şi oblăduitorul şi priveghetorul supişilor lui. Ispravnicul nu se amestecă.

Vechilul orânduieşte totul. Când întrebi pe un ţăran:

— Al cui eşti dumneata? El îţi răspunde cu oarecare fudulie:

— A cneazului.

— Şi de unde eşti, voinicule?

— "De la Hangu", îţi răspunde mândru. Prinţul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului.

Cuvântul cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului.

În munteni vezi pe băştinaşii dintru început al ţării; au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, fruntea mică, asprimea vorbirii şi o mulţime de cuvinte care n-au curs decât printre dânşii şi a căror obârşie e pierdută — apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o grămadă de eresuri şi de poveşti pe care din străvechi le păstrează şi pe care le amestecă cu rânduielile şi ideile creştineşti, — dovedesc aceasta.

IV

O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung care porneşte de la Buhalniţa şi se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munţi între care curge Bistriţa. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munţii se depărtează ori se apropie, Bistriţa, urmându-şi pornirea capriciilor ei, când izbindu-se de o stâncă, zvârle în snopi argintii valurile-i spumate, când urmând un povârniş mai domol, îşi rostogoleşte în solzi pânza scânteietoare; apoi, măreaţă bătând molcom cu undele ei ţărmurile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei printre ogoare, fânaţuri ori poieni, ducându-se să deştepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe ţărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind şi cu guşa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit şi ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreţ care şi-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în câteva colţuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, îşi înalţă capul pleşuv către soare şi răspândeşte apoi în juru-i cu dragoste bogăţiile bătrânelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care între toate parcă o iubeşte — ca pe o fiică mai mare a lui.

Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oamenii, lucrurile neînsufleţite au aceeaşi soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiştilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălbatice, atinse numai de paşii sfioaselor căprioare, ai sperioşilor cerbi şi ai pletoşilor ciobani, din această pricină nici poeţi, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute.

Frumos în frăgezimea şi tinereţea lui, desfăcându-se pe nesimţite de la poalele Ceahlăului, şesul larg al Hangului se desfăşoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitoreşti, tăiat ici-colo de aţe subţiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldoveneşti. La stânga se înalţă, cu gingăşie tăiat, un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriţei, culmi acoperite cu păşuni, pe care pasc sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpi adânci, albiile obişnuite ale şuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărâmăturile smulse munţilor şi pădurilor, şi se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă aşa pentru acelaşi lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ţinuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic şi parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de şuvoaiele lui, ţărmurele stâng al Bistriţei îmbrăţişează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului şi adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde câteva căsuţe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălţându-se. Râul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit şi larg îi încinge mijlocul. Uşoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale munţilor — se repede în salturi pe povârnişul apei, şi ecoul valurilor şi ecoul glasului aspru al cârmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări.

Apoi când soarele îşi grămădeşte focurile în văi, când ogoarele şi fânaţurile, cetinile coastelor împădurite şi crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, şi când zarea se tulbură şi împrăştie pe munţi valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitând uşor, sufletul singur parcă se bucură şi se lasă dus ca de o leneşă voluptate.

Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneţ aruncat peste Bistriţa aproape în faţa curţii boiereşti, dai prin frumosul sat Răpciuni, zâmbind în verdeaţă; şi după ce ai lăsat în stânga într-o întunecată adâncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriţei şi mergi în drept cu drumul cel mare care urcă şi coboară, se pierde şi se arată iar, urmând frământările munţilor sterpi în care e săpat. Priveliştea se schimbă şi după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă şi iute, care-şi cară prin ţara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfăţişează de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungeşte până la apa tăcută şi rece, largă şi verzuie aici, şi de cealaltă parte un clin repede. Şi-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, şi Bistriţa aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte ale râpii ei drepte.

Cam la trei bătăi de puşcă, în faţa unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmaşe se apropie, se zăreşte stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriaşă, care pare că răsare din şes şi se zvârle îndrăzneaţă spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se caţără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi, ori chiar cu un titan ameninţând iarăşi Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a şi dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini.

Ca un adevărat turist care a cercetat Şviţera, ţara turnurilor, şi ca un om care ştie pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal şi, scoţând din buzunar cuţitul, spre marea uimire a însoţitorilor mei şi a unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat un nume necunoscut.

— Boierule, strigă ţăranul zvârlindu-şi în sus căciula de oaie, nu vezi colo lângă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag?

— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica.

— Nu se poate, boierule; este.

— Ei, şi ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care ţăranii îl arată de obicei boierimii

— şi batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea:

— Domnule, urmă el, pot să-ţi spun în două vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu şi toţi muntenii îl vedem. A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau "Vasile cel mare". După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea o mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii lui aici, lângă piatra asta, şi se luau la întrecere, să vadă cine-a zvârli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdiţa s-a înfipt în capul uriaşului ş-a rămas în ramurile teiului; şi acolo-i şi astăzi!

Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase.

— Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă şi tot privind stânca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poţi să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, căci, după cât mi-i socotinţa, nu-i fi adus-o dumneata?

— Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăţie, făcându-şi cruce.

— Atunci de unde-i?

— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea.

— Şi altceva nu mai ştii despre dânsa?

— Ba da, domnule, cum nu?... dar...