Întovărăşiţi de doamna baroneasă D... ofiţerii din nr. 23 al Stelei, amăgiţi de un huiet răspândit că Moldova vroia a organiza o armie, porniră din Cracovia şi după multe întâmplări, precum se întâmplă nenorociţilor fugari, nevoiţi a se odihni în Cernăuţi mai mult decât un ceas, apucară drumul spre Moldova. Iată din cuvânt în cuvânt călătoria lor:

"După ce făcusem pe tovărăşiţa noastră a înghiţi o litră de pâine de făină de păpuşoi, muiat într-o butelcă de vin, duşi de un ţăran ce ne silise poliţia a lua cu plată, pornirăm la nouă ceasuri seara spre a intra în Moldova. Vremea era frumoasă, dar noaptea întunecată şi drumurile grele. Fratele-meu da braţul baronesei, mergând dinapoia trăsurii; eu eram înainte cu călăuzul nostru, arătându-i vârfurile pistoalelor, căci mărturisesc că cugetam că sila făcută nouă de a porni noaptea era pentru a ne prăda pe graniţă. Mergeam de mai multe ceasuri de-a lungul Prutului, picând de osteneală, când calul nostru pică în nisip; zadarnică fu truda de a-l mai scula, calul pieri îndată. Nu ştiu în viaţa mea să fi petrecut un ceas mai greu. Eram pe un drum neştiut, prin o noapte întunecată, straşnică, cu un călăuz ce nu ne putea înţelege. Lucrurile noastre, vrând a ridica trăsura, fură răsturnate, călăuzul plângea vita lui, baronesa ţipa cât o ţinea gura, iar frate-mio într-o disperaţie cumplită, ocăra dregătoriile austriace, care puteau încă să ne audă şi să ne tragă în vro temniţă. — Pentru mai multă nelinişte călăuzul nostru se făcu nevăzut!! Ne hotărâm a tăbărî până în ziuă în loc; cu perinele de pai ale trăsurii, un obial în răstare şi o prostire, ne îndeletniceam a face un pat, ferit de frig, pentru nenorocita noastră tovărăşiţă, când auzirăm în apropiere tropotul unor cai şi glasul mai multor oameni:

"Antoane! — strigai la fratele meu, — ia-ţi arme, au să ne lovească". Huietul apropiindu-se, strigai cu un glas tare şi poruncitor: "Stai: cine e acolo!" — "Un prieten şi iubitor de franţuji, care vă vine în ajutor!"

Adevarat, acesta era un boier moldovan, vorbind prea bine limba noastră, pe care călăuzul nostru fusese să-l roage a ne veni într-un ajutor în poziţia desnădăjduită unde eram. Boierul porunci slugilor ce îl întovărăşeau de a înhăma doi cai la trăsura noastră, ne duse în casa sa nu depărtată de drum şi căuta prin toată îngrijirea a ne face să uităm chinurile poliţiei austriece şi relele închipuiri în care ne aruncaseră întâmplările călătoriei noastre şi care semăna a ne deschide calea în Moldova.

Mărinimosul moldovan, care venise cu aşa inimă călduroasă în ajutorul nostru şi ne primi cu atâta bunătate la dânsul, ne îndrepta încă până la Ieşi, capitala Moldovei, unde ajunserăm în 22 iunie 1817 (16 iunie al nostru).

Neştiind unde ne îndrepta, coborâsem în cel întâi han ce văzurăm, aşteptând ca întâmplarea să vie a ne lămuri şi ajuta în scoposul călătoriei noastre. Prânzul fu vesel pe cât noaptea de pe Prut fusese urâtă; baronesa, încântată de a ajunge la ţelul călătoriei sale, primi mulţumirile noastre pentru necazurile ce-i pricinuisem: ea se mulţumi cu atâta pentru cheltuielile trăsurii, iertându-ne numai a da călăuzului nostru un ce pentru a-şi cumpăra alt cal, lucru ce din norocire nu ne costisa foarte. Visurile de o nădejde, multă vreme deşarte, ne ferici toată noaptea aceasta; mă vedeam în capul unui batalion de greci sau turci învăţaţi de noi în tactica europenească; gradurile, banii, cinstele, nimică nu ne lipsea; nălucirea era întreagă, când în zori de zi fui trezit de un ofiţer al domnului, care ne porunci a-l urma la spătarul, mai marele slujbaş al poliţiei şi al puterii armate. Întrebaţi ce vroiam în Moldova, ne lămurirăm îndată de trista noastră înşelăciune: nici gând nu era de organizaţie militară în Moldova".

Opresc, iubite redactore, aicea călătoria şi las la judecata şi inima ta două dezlegări: Ce este aist miros de primire a moldovenilor, această inimă pe palmă deschisă ce se înduioşeşte la orice nenorocire, care acest miros pătimaşii îl simt încă până a nu ajunge la graniţă?... Oare pentru că şi noi suntem fără de noroc, şi că numai nenorociţii lumii ghicesc durerea nenorocirii? Al doilea este a judeca despre huietul organizării militare a Moldovei pe atuncea: huietul era oare nădejdile patrioţilor ca Tăutu, a republicanilor ca Dimitrie Sturza, sau o cercare a răzmeriţei greceşti ce izbucni la 1821, dar care clocea mai de mult, precum istoria noastră o mărturiseşte?