România literară, Zimbrul, în urma Steaua — care are toate simpatiile noastre pentru călduroasa şi folositoarea sa redacţie, deşi limba ei bate prea în franţuzie, — şi mai mult o broşură tipărită în Îaşi în anul acesta, au făcut cunoscut publicul cu talentul dlui Dăscălescu — un talent drept şi adevărat naţional, că se tălmăceşte cu limba, năravurile şi durerile românului. De la ivirea broşurii dlui Dăscălescu au trecut vro şase luni, şi în zadar am aşteptat ca magistraţii şi are o pagele să-şi deie socotinţa spre a opri sau a îndemna publicul; dar are o pagele au fost mute, şi critica a tăcut până astăzi.

Prin critică nu înţelegem numai aceea care bate fără cruţare frazeologia, sărăcia ideilor, pedanteria şi obiceiurile literaturilor străine introduse cu patos în pământul român, dar critică sănătoasă, ce răspândeşte bunul, când vine ca acuma sub chipul poeziei dlui Dăscălescu, română până în cap; şi pentru că poezia astă e română şi nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoniană, de aceea este totodată şi frumoasă de limbă, limpede de idei şi adâncă de gândire folositoare, precum înţelegem; şi este de dorit să fie tot ce se scrie şi se cugetă la noi.

Dar românul e astfel: râvneşte strălucirile străine, aleargă după umbrele şi fluturii străini, şi, ca fluturul, firesc, se prinde de momiţeriile unora ce au punturi... şi exclamaţii multe!!!!!! Nici puntul, nici exclamaţia nu ascund vro idee, şi când s-ar putea găsi cevaşi, limba o ascunde sub o mrejă încâlcită. Mai are românul că aşteaptă să-i vie de aiurea judecata a oamenilor şi a lucrărilor sale; călare pe două-trei nume, ce s-au veştezit de când se pomenesc, puterea criticii şi dezvoltarea gustului sunt adormite în el. Ne pare bine că suntem cei întâi a vorbi de dl Dăscălescu şi dorim ca publicul să se pătrundă de dulceaţa şi modestia talentului acestuia, ce se arată cu aşa miros de naţionalitate, o floricică românească, ce se iveşte lângă tufele de buruiene străine; dorim ca d-lui să rămâie poetul celor neştiitori de franţuzie, poetul răzeşilor, "piatra ce nu se duce cu apa", şi dl Dăscălescu va fi nu numai un poet, dar va fi un poet român. Au dreptate Mijloacele . Românul a avut mulţi oameni mari, dar în loc de a le ridica statuie, spre a-i cunoaşte, se duce să vadă în depărtare chipul oamenilor mari; românul are viteji în istorie, are mucenici ai neamului său; dar de nu ar fi vântul să ne şoptească de ei, nu am şti că au fost, că pământul şi inimile nu au ţinut numele, nici chipurile lor; românul a avut scriitori mari - dar sunt uitaţi; românul are şi va avea poeţi, iar românul nu ştie a preţui ce e bun şi ce e trebnic, decât într-un târziu, când răceala şi descurajarea au amorţit sufletele. Trebuie să caşti gura în Bucureşti, ca să fii poet în Iaşi, trebuie să dai din coate în Paris şi în Berlin, ca să fii proroc, trebuie să fii pedant sau neînţeles, ca să fii cunoscut în românie — domnul Dăscălescu nu vredniceşte a fi nici poet, dar nici profet, nici cunoscut. Să se mulţumească a scrie cum vorbeşte şi a ne spune poveştile şi durerile sale, care sunt şi ale noastre, în limba ce le-a auzit; pe vremea de astăzi este lucru rar de a vorbi şi a scrie ca dl Dăscălescu. În România literară e tipărit: cacoate, Dar degeaba, căci în ţară tot nimic n-am căpătat". Toată presa română a lăudat proiectul măriei sale domnului stăpânitor pentru dezrobirea ţiganilor, o dezrobire, credem, ce ne va aduce la alte dezrobiri ce stau în năravurile noastre, deşi sub alte numiri. Publiciştii emeriţi, după talentul lor fiecare, şi-au dat glasul laudei asupra marii aceste cugetări, ce-şi are locul ei făcut lângă datinile frumoase nu numai ale pământului Moldovei, dar ale omenirii - 1749-1844 - zicem. Aceste datini sunt frumoase, pentru că sunt venite cu linişte, şi erau pregătite în inima obştii, când legea a venit de le-a pus în lucrare şi în faptă! Laudă mare cârmuitorilor ce ştiu a auzi şi a asculta inima obştii în minutul cuviincios, precum a auzit-o acum măria sa.

Însă toată mişcarea omenească are întorsătura medaliei, turaua în dosul pajurei, zic franţujii. Robia în pământul nostru este un drit al codului, şi driturile nu se sting, nu se prefac fără oarecare tulburare a interesurilor materiale; mai mulţi din obşte, ce au chemat din tot sufletul dezrobirea, stau a se răzgândi la pierderile ce vor face.

Dacă ofisul măriei sale rămâne strălucit într-o pomenire, pentru că a pipăit inima norodului român din Moldova, neuitarea interesurilor materiale nu este puţin de lăudat, căci inima naţiilor are aspiraţii fără margine; dar cârmuirilor le este dat a cumpăni acele aspiraţii cu căinţele pungii a fiecăruia particular. În cât se poate, ofisul 1166 din 28 noiembrie face această parte zgârceniei omului şi cheamă la conlucrare pe toţi compatrioţii.

Poezia dlui Dăscălescu Mijloacele; vezi "Rom. lit.", nr. 43. (Nota lui A. Russo.)