Partea întâi

I

Oamenii care au ieşit la rând astăzi, literaţi, oameni politici, artişti şi alţii, în ţara Moldovei, sunt acei tineri care cu vro douăzecide ani mai înainte era cunoscuţi sub nume de nemţi, sau capetestropşite, şi cu denumirea de franţuzi, introdusă mai târziu. Nici olimbă în lume nu are un cuvânt destul de puternic, ca să exprimedispreţuitoarea semnificare a numelui de franţuz, cu care uniibătrâni din Moldova porecliseră tinerii de pe la 1835, oamenii deastăzi.

Acei bătrâni, ce se născuseră în giubele şi caftane, încet câte încet au părăsit lumea, şi câmpul a rămas nemţilor şi franţuzilor.

Curioasă nălucire omenească!... Deşi un pătrar de veac aproape a trecut de atuncea, totuşi urmăm a ne chema tineri, şi ni se parecă suntem copilaşii cu plete lungi de pe la 1835; tot ne îngâmfămcu denumirea de bonjurişti, poreclă iscodită la 1848. Dar vai detinerimea aceasta şi de tinereţile acelei tinerimi! Franţuzii şi nemţii de la 1835, bonjuriştii de la 1848 sunt albi, suri, şi cei mai mulţi învârsta celor ce erau bătrâni pe când am răsărit noi.

Oamenii de astăzi uită că nu am avut tinereţe! În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât celmai bătrân din bătrâni, fie cel bătrân din vremea celor întâi nemţi!...şi de la 1835 până la 1855, adică într-un curs de 20 de ani, maimult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Viaţapărinţilor a trecut lină ca un râu ce curge prin livezi şi grădini şi sepierde fără vuiet în Siret. Pe cât erau ei departe şi străini de voiniciice dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut şi noi străini şi departe de dânşii. Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţaţării; vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi...

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii şi gândul părinţilor seîndreptau la Răsărit, ai noştri ochi stau ţntiţi spre Apus!

Este o vorbă ţărănească: Săracu Ştefan-vodă, unde-i să vadă!... Îmi închipuiesc câteodată că a ieşit din mormânt un urmaş, unvornic de la Ţara de Sus, un bioer de Orhei, un hatman adevărat,un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnic din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica TreiIerarhilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii înmoldovenii de astăzi? Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până şi limba, până şi numele! Ştefan-vodă s-ar crede în altăţară. Pentru odihna sufletului său n-aş dori să mai vie Ştefan-vodă,chiar şi de ar fi cu putinţă. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mairămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajulnostru... Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor, Movileştilor i-arzice în versuri, în ode şi în proză: Eroule ilustru! trompeta glorieitale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şineindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!!..." — lacare lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dânsul, Ştefan-vodă,bietul! ar holba ochii lui cei înfricoşători... şi s-ar culca iarăşi înmormânt... Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbiţa cereascăne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege custrămoşii noştri, nici în limbă, nici în idei.

Unde-i Ştefan-vodă să ne audă!Să spun drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale!... lupta dogmelor nouă a năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească aşa de grabnic şi de temeinic, că ni se parecă nu au putut fi alte lucruri şi alte obiceiuri decât aceste de astăzi.Jalea mea nu este însă că au trecut, dar că au trecut fără a-şi lăsatestamentul; repejunea cu care s-a stins trecutul dintre noi estejudecata cea mai înfricoşată a acelui trecut! Ce este vrednic de trăitnu moare!... Unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vorrămânea drept fală şi folos în cronicile ţării?... Unde sunt numele neuitate de popor?... Trecutul e mort şi de tot mort! Dar mai înaintede a arunca ţărâna vecinică pe sicriul lui, să-l mai privim puţin...Nu se întâmplă adeseori într-o casă un mort pe care în viaţa lui nu-liubeau casnicii?... Copiii, însă, rudele, vecinii se strâng, privescîncă o dată la el, îşi aduc aminte de bunele răposatului şi îl petrecla groapă cu un frumos şi creştinesc: "Dumnezeu să-l ierte".

Să zicem şi noi, Dumnezeu să ierte trecutul! Însă, ca vecinii şi rudele, să luăm aminte ce a avut bun răposatul.

Suntem de ieri; putem încă să ne amintim câteva din obiceiurile copilăriei noastre, obiceiuri ce nu vor trece la copiii noştri...Adevărat, avem inimă moldovenească, dar am fost copii în doi peri:ne-am născut în Moldova bătrână, am supt străinătatea; deşi capulne este de neamţ sau de franţuz, avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul trecutului. Va veni vremea, dacă n-aşi sosit, în care şi noi, tinerii de pe la 1835, tinerii şi bonjuriştii suride astăzi vom fi chemaţi bătrâni; vom fi judecaţi, nu după ceea ceam făcut, dar după ceea ce minţile strechiate vor socoti că a trebuitsă facem; vom fi osândiţi nu după greutatea luptei şi a vremii deatuncea, ci după patima partidelor şi după placul opiniei mulţimii.Umbra trecutului, ce întunecă când şi când o parte din viaţa noastrăzilnică, se împrăştie. Moldova veche mi se înfăţişează ca o păduredeasă şi mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta şi în stânga,fără a fi încăput vremea de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia,stârpeşte pe fiecare zi rădăcinile şi preface codrul în curătură,curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare... Laziua judecăţii, noi ne vom măguli că am fost toporaşii muncăi, iarstrămoşii noştri, cu ce să se mângâie, sărmanii! Florile care aş vreasă arunc, le-aş culege nu numai în viaţa politică a trecutului, darîn cele multe obiceiuri casnice din care unele ne-au legănat în faşă,şi de care părinţii noştri se rezemau în ziua luptei!... Multe din eleau rămas, dar, sărmanele! ruşinoase şi ascunse.

Franţuzii zic că oamenii cei mari nu au nici părinţi, nici urmaşi!... Poate am putea să zicem şi noi ca dânşii, deşi nu suntem mari. Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, şi, fărătrecut, societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice sau, cumse zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor şiliteratura nu au temelie, şi naţionalitatea atunci este numai oînchipuire politică.

Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat detradiţiile boiereşti... Să nu ne înşelăm: în Moldova, astăzi, existăcinuri , dar boieri nu mai sunt!... avem proprietari, amploiaţi, bogaţi, speculanţi, poeţi, avocaţi, profesori, alegători, oameni mai bine saumai rău crescuţi... Cine şi-ar mai zice astăzi om de casa cuiva?Credinţele, vorba erau una la boier şi la plugar; acea legătură s-aîntrerupt! o prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclitboier, de popor, şi prăpastia aceea se cheamă ştiinţa. Pe cât boierulcreşte în idei şi în învăţătură, pe atâta poporul rămâne în urmă. Învremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbitcu alt al său necăftănit; se înţelegeau amândoi în limbă şi în idei;astăzi îl înţelegem cu inima numai, şi trebuie să învăţăm limba lui.El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală saupitorească. Părinţii nu cunoşteau studia pitorească... Avem dar odatorie sfântă, firească şi naţională a culege odoarele vieţii părinteşti.Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltareaspiritului şi a închipuirii, vine din pricina neştiinţei limbii şi atradiţiilor părinteşti; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dăroadă.

Când Dragoşii şi Răduleştii literaturii au descălecat pe ţărmurile române, nu au întins urechile să audă de unde bate vântul, celimbă vorbeau şi ce vorbe spuneau românii; nu au auzit răsunândcimpoiul prin văi; nu au ascultat nici jalea, nici bucuria cântecelor; nu au apipăit inima lăutei... Rădeştii şi Drăgoşeştii, fugari de laTurnul Babilonului, vorbeau latineşte, unii italieneşte, alţii nu ştiaunici o limbă, alţii galiceşte... cum puteau ei să înţeleagă româneasca,adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge încăutătura stelelor şi a naturii? În loc de a zidi o literatură cu materialul naţiei, ne-au adus haosul păcătos al poeţilor, al învăţaţilor, altehnologiştilor, al gramaticilor imperiului răsăritean, care alergauviaţa lor întreagă după un cuvânt nou, o regulă ingenioasă, o logogrifă; şi ne-au prefăcut pe noi, românii ardeleni, moldoveni şibucureşteni, în Trisotinii şi Vadiuşii veacului al XIX-lea.

Dumnezeu îşi va face milă cu noi şi va trimite vreun Champollion ca să tălmăcească urmaşilor noştri operele şi limbile ce ne-au adus Drăgoşeştii şi Rădeştii aceştia.

Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvoruladevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pământului, unde stau ascunseîncă şi formele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română,care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aşstrăbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o ruginăde armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneştişi aş culege limba.

Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului...

Câţi (va) ani să mai treacă, şi hainele, limba, obiceiurile societăţii vechi de ieri se vor cufunda. Cum vom fabrica atunce drama sauelegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nu cunoaştemsufletul mortului?... Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti deunde a pornit? Ce mângâiere putem simţi noi, ostaşii propăşirii,dacă nu ştim mărirea luptei?... Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădămtoată moştenirea părintească?...

Cântecele mancelor, stahiile nopţilor, poveştile chelarului, prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupânesei, greceascadascălului şi câte alte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-ormai veni, sunt legate c-o viaţă politică şi morală obştească, istoriafilozofică a vremilor trecute şi introducţia vremii nouă.

II

Când îşi aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura română, puţine şi rari producţii pot a-i opri cu plăcere; puţineîndestulează mintea şi inima: cele multe sunt copilării, cercări fărăformă, a cărora preţ stă numai în costul tipografiei şi în încredereace au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume.Pentru a înţelege pe alţii, trebuie gramaticile şi lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, eşti silit a ghici, cacimiliturile dlui R. , înţelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.

Când mă aştept la vreo idee nouă, lămurită, izvorâtă din mintea română şi scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemţi, cu deosebireaînsă că aceştia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, şi ai noştri oprefac în logogrif . Unul preface toată limba în iune, altul în ţie, altul în iu, altul în înt... de nu ştii cum să te întorci între acestepatru puncturi cardinale ale gramaticilor.

Nu mai este iertat românilor a grăi româneşte, sub osândă de ignoranţă; o mare parte din acei ce se încerc a scrie şi-au dat cuvântula schimosi ce este, şi mulţi vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiţi,sub cuvânt că sunt procopsiţi şi au idei, cei neînvăţaţi pentru cădoresc să pară învăţaţi; nici unul nu gândeşte că limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, după rândul şi spiritul naţionalităţilor!Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţăde cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creezeşi să le împământenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui uncuvânt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau a cutăruia,dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învăţaţii, nici lexicoanele.

În veacul al XVI-lea, când Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renaşterea ştiinţelor şi-a artelor,pedantismul ameninţa limbile de o soartă ce are multă asemănarecu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismulţinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cât o carteera plină de sisteme, cu cât era mai neînţeleasă, cu atâta se păreamai frumoasă şi mai sublimă! Pedanţii se felicitau unii pe alţii... eraepoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care ştia latineşte,dar vorbea curat franţuzeşte; cum s-ar zice astăzi la noi, un om cear şti franţuzeşte, dar ar vorbi, cu toate acestea, româneşte. AcestRabelais râdea de pedanţi, care despoia mereu latineasca vrând aschimosi franţuzeasca. De s-ar ivi pe ţărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar ruşina să zică şi de noi că despoiem franţuzeasca, casă schimosim româneasca.

Nu este din cale-afară a înmâna autorii ardelo-româno-moldoveni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulţi din dlor vorsocoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele şi scrierilevestite de astăzi; de pildă:

"— Mon ami, d'ond viens-tu a ceste heure?L'escholier lui repondit: De l'alme, inclyte et cčlčbre accademie que l'on vocite Lutčce.

— Qu'est-ce ŕ dire? dit Pantagruel ŕ un de ses gents.
— C'est, — repondit-il, — de Paris.
— Tu viens donc de Paris? — dict-il. — Et ŕ quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?

Repondit l'escholier: — Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l'urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimilesamorabonds, captons, la bénévolence de l'omnijuge, omniforme omnigčne sčxe féminin."

Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un şir de oameni ca Rabelais, Pascal şi autorii al XVII-lea şi al XVIII--lea veac, pentru a securăţi de latinism şi de italienism, şi a se pune pe calea ei.

Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii? Înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă şi legiuită, trebuie să iasă din gradulcivilizaţiei, din aplecarea naţională, din înrâurirea stării morale,sociale şi politice; toate aceste elemente trebuie să se înşire delaolaltă. Când un popor moare, puterea literaturii lui este moartă;rămâne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui poporîndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuinţată la lucrul nou nu-i alta decât o jucărie. Cineîntrebuinţează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cugândul şi cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decât hainaunei fiinţe.

Dar ce este pentru naţiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor şi al momiţăriei străinilor?

De mirare este că românii au început cu pedantismul, când pilda naţiilor putea să le fie de învăţătură. Italienii, spaniolii, franţuzii s-audezbătut veacuri întregi în faşele pedantismului de tot felul, pânăce, în sfârşit, şi-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nuseamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credinţele au luatprefacere şi întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideileşi a alcătuit odată cu noi naţii şi limbi noi, după întâmplările noiale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renaşterii, nu-i alta decâtreacţia lumii în limbi, ştiinţe şi credinţe, şi răscoala spirituluipopoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întâlnim

Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai uşor... Cuvântul e bogăţiacelor săraci, fără de învăţătură. Iată câteva rânduri dintr-o broşurăfranţuzească scrisă de un român vestit, după o tălmăcire şi ocomparaţie a două limbi, în chipul următor: italieneşte româneşte Campidoglio Capitoliu Nazione Naţio Razione Raţio

Urmează broşura astfel: "Quelques citations mettront ŕ mčme de comparer et d' apprécier les ressources de la langue roumaine" ; de pildă: Italieneşte Chiama gli abitator' delle ombre eterneIl rauco suon della tartarea tromba! Româneşte Cheamă locuitorii eternelor umbreRaucul sunet tartareei trombe!

Altă pildă: "Lorsque du créateur la parole fécondeDans une heure fatale eut enfanté le mondeDes germes du chaos..." (Lamartine — Le Désespoir)

Româneşte Când vorba mundiferă c-o ură creatoareA zis să fie lumea într-o fatală oareDin germenii lui Haos... (Eliad — traducţie)

"En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux languesétait la plus capable d'exprimer sa pensée, lorsqu'il entonna le chantdu Désespoir..." etc. (sic!).

Cred că cea mai înţeleaptă limbă este limba care ajută pe om a-şi tălmăci gândul într-un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege.Nu ştiu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumuseţea tălmăcirii,dar mulţi din noi, care suntem români, mărturisim în cuget curat şiîn frica lui Dumnezeu, că nu înţelegem nimica. Autorul limbilortranscrise aice este autorul şi născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io şi unlexicon de asemene... Alte naţii au lexicoane ca arhive a limbilor;nouă, românilor, ne trebuie lexicon ca să putem înţelege ce setipăreşte în româneşte, şi când zic lexicon mă înşel: avem limba,gramatica, operele şi lexiconul dlui E. ; avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui L. ; avem gramatica şi limba dlui B. ; avem gramatica şi operele dlui S. şi alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere şi lexicoane...

Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura română îmi aduce aminte de o producţie care a făcut oarecare senzaţie în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fântână frumoasă, cuapă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fântână ocheamă păstorii cu pietate, fântâna Lamartină. Noi, cu mai marepietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei şi ne-am încredinţatcă autorul, plimbându-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, şi căpe Martin, un urs vestit în munţi, l-a luat drept dl Lamartine. Limba şi pilda dlui I. R., fântâna lui Martin etc. nu sunt lucruri nicitrainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptelesale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născutcu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, cemiroase de departe a mitologie.

III