În acest mod, ajungând până la Nistru, Mielecki se răzemă de cetatea Hotinului.

Dumbravă se opri şi el. Poziţiunea inamicilor devenea din ce în ce mai critică; ei nu puteau a se închide în fortăreaţă, unde caii lor ar fi pierit de foame; nu puteau furagea din cauza exploratorilor lui Dumbravă, ce-i pândeau în toate unghiurile; nu puteau a se întoarce în Polonia, căci Nistrul se afla tocmai atunci în periodul său de creştere.

Strânşi în chingi, bieţii fugari se adresară cu rugăminţi cătră capul contingentului turc, cerând permisiunea de a se retrage în Polonia şi jurându-i de a nu se mai vârî în trebile Moldovei.

Poate să fi fost şi bani la mijloc; orientalii, începând de la sultan şi până la ultimul derviş, nu fac nemic fără daruri.

Oricum să fie, sangiacul de Ak-kerman se dede cu oastea-i în lături.

Dumbravă, credincios politicii lui Ion-vodă, făcea chip că împuşcă în duşmani; dar în realitate glonţii alunecau tot dasupra capetelor.

În curs de cinci zile polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu; şi când se văzură, în fine, pe ţărmul opus, ei se îngenucheară şi mulţumiră lui Dumnezeu.

22. "Evenimentele se repetă", zise marele Shakespeare. În zilele noastre Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră-geamănă cu acea din timpii lui Ionvodă; cu simpla diferenţă că în locul unui Mielecki era un Milkowski: precum vedeţi, azardul asemănă până şi numile capilor!

În ambele cazuri o mână de oameni nesocotiţi cutezară a înfrunta o ţară.

În ambele cazuri polonii cei din 1572 prin afişarea persoanei lui Bogdan-vodă, cei din 1863 prin proclamaţiuni în ziarul Românul ne încredinţau că vin ca amici, nu ca duşmani.

În ambele cazuri, domnii români, deopotrivă bazaţi pe consideraţiuni de o înaltă politică, recomandară generalilor în 1572, vornicul Dumbravă, în 1863, colonelul Călinescu de a menagia nebunia adversarilor.

În fine, în ambele cazuri, polonii retrăgându-se cu ruşine, îşi găsră totuşi admiratori: pe cei din 1572 îi celebrau istoricii lor naţionali, pe cei din 1863 vai nouă! îi celebrase chiar un român, al cărui nume îl dăm tăcerii pentru a nu huli pe cine nu ne poate răspunde!

23. Hotinul tot rămase în posesiunea polonilor. Despre apus îl apărau muri foarte înalţi şi şanţuri foarte adânci; despre răsărit stâncele Nistrului.

Un călător care-l vizitase chiar în zilele lui Ion-vodă îl asemănă cu Kockenhausen în Liflandia; un alt călător, cu Convay în Anglia; un al treilea, cu Rumilihissar de lângă Constantinopole.

O naivă tradiţiune naţională încredinţează că prima fundaţiune a fortereţei se urcă în epoca pe când domnul Hristos umbla pe pământ.

Temându-se ca polonii să nu reţină acest bulevard al ţării ca o bază de operaţiuni în aşteptare ca destronatul Bogdan să-şi adune o altă oaste mai puternică, Ion-vodă trimise pe episcopul Isaia Rădăuţeanul cu alţi deputaţi de frunte pentru a neguţa un tractat de pace.

Polonii simţiră deja ce fel de braţ ţine cârma Moldovei. Cu o amabilitate nepilduită până atunci din parte-le, ei se grăbiră a îndestula toate cererile lui Ion-vodă.

Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia; în lipsă-i fu remis în mâinile ambasadorilor moldoveni un frate al său, pierit apoi fără veste în robia turcească.

Cetatea Hotinului fu înapoiată Moldovei. Pentru a arăta toată importanţa acestei acuiziţiuni, căpătate atât de lesne contra speranţei, Ion-vodă numi părcălabi doi bărbaţi pe cari punea temei ca pe sine însuşi; socru-său, boierul Lupea Hurul, şi cel mai intim al său amic, Ieremia Golia, cu care-l văzurăm mâncând împreună pâinea străinătăţii...

DOMNUL

Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni...

Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supuşii, perfid cu străinii...

Macchiavelli, Vita di Castruccio

1. În fine, eroul nostru se văzu stăpân liniştit al Moldovei.

Hotinul era asigurat. Pe turci îi avea patroni, pe poloni amici. Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la

Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfârşit, la Moscva, unde se povesteşte că ţarul, cosându-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu.

2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani: "Când cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe totdauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi oboseşte muşchii şi oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă fiinţa în toate lipsele sărăciei şi ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfârşit, îi aţâţă inima, îi întăreşte firea, îi măreşte şi adauge forţele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-şi împlini înalta ursită".

Aşa fu trecutul lui Ion-vodă până a dobândi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decât vagabonde colindări din ţară în ţară; speranţe la tot pasul amăgite; dureri morale şi muncă fizică!

Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredinţase cerul.

3. Armenist din leagăn, luteran în Polonia, turcit în Constantinopole, Ion-vodă se arătă creştin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania.

Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor. Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor. Oamenii cei mari, Cezarii şi Napoleonii, nu au toţi decât o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe când cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafaţă.

4. În mai puţin de doi ani de domnie în pace, Ion-vodă introduse în ţara sa următoarele cinci reforme, afară de câte ne mai rămân până acum necunoscute:

1. Controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească;
2. Schimbarea capitalei;
3. Eliberarea poporului de jos din jugul aristocraţiei clericale şi laice;
4. Baterea monetei naţionale de aramă;
5. Stricteţa contribuţiunilor fiscale.

Şi toate astea Ion-vodă le făcuse fără ajutorul unei "camere legislative": camerele legislative nu fac un "2 mai".

5. Până la 1572 nu găsim asupra tranzacţiunilor în interiorul ţării nici un document subscris cu mâna domnească.

Am văzut cu ochii noştri cel puţin vro zece mii de documente originale: vorbim dupre câte am putut vedea.

Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hârtie sigilul princiar în josul crisoavelor, sau îl anina pe şvară de mătasă cătră pergamenă; apoi uricarul, adecă scribă, îşi subsemna numele undeva în coadă; şi, în fine, fără vro altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moşii, trecea bun dat în mâinile celui în drept.

Se întâmpla, fireşte, că marele logofăt, ca om şi mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu ştia nemica.

Ion-vodă, cel dintâi, văzând nedreptăţile ce se puteau face fără ştirea-i, începu a subscrie el însuşi, specificând uneori cu propria sa mână până şi data documentului.

În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeţi: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă.